sâmbătă, 16 octombrie 2010

6.7. Verbul

  1. Hotărârea Academiei Române privind revenirea la â în scrierea limbii române are implicații și în scrierea unor verbe și anume:
    • verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în î se scriu:
      • la sfârșit cu , și anume la infinitiv prezent (și la modurile și timpurile compuse cu acesta — viitor și condițional-optativ prezent), la indicativ perfectul simplu persoana a III-a singular (el, ea coborî) și la imperativ negativ persoana a II-a singular (nu coborî);
      • în interior cu â: indicativ prezent persoanele I și a II-a plural (coborâm, coborâți), perfect simplu persoanele I și a II-a singular și toate persoanele la plural (coborâi etc), mai-mult-ca-perfect toate persoanele (coborâsem etc), conjunctiv prezent persoanele I și a II-a plural (să coborâm, să coborâți), imperativ persoana a II-a plural (coborâți), gerunziu coborând, participiu și supin coborât (și modurile și timpurile compuse cu acestea — prezumtiv prezent, respectiv infinitiv perfect, perfect compus, viitor anterior, conjunctiv, condițional-optativ și prezumtiv perfect);
    • gerunziul verbelor de conjugările I, a II-a și a III-a formate cu sufixul -ând se scrie cu â: cântând80, având, tăcând, făcând, mergând, pierzând;
    • la verbele care încep cu î- (a începe, a învinge), acesta se păstrează și în interiorul cuvântului, la modurile la care forma negativă se realizează cu prefixul ne- (și adverbele mai, prea): neîncepând, nemaiîncepând, neînceput.
  2. Cealaltă prevedere a Hotărârii Academiei Române din anul 1993 privește modificarea scrierii formelor de indicativ prezent persoanele I singular și plural și a II-a plural ale verbului a fi, revenindu-se la scrierea lor anterioară, cu u: sunt, suntem, sunteți81 (pronunțate ! [suntem], [sunteți], și nu [sîntem], [sînteți]).
  3. !Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite / populare.
  4. Imperativul negativ se formează de la infinitiv, de aceea la verbe ca a duce, a face, a fi, a zice diferă de cel pozitiv: du/nu duce, fă/nu face, fii/nu fi, zi/nu zice etc.
  5. Verbe de conjugarea I
    • a agrea, a crea, a procrea, a recrea, a suplea păstrează vocala e din rădăcină înaintea sufixului de prezent: agreez, agreezi, agreează.
    • !a continua are, conform normei actuale, la indicativ și conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (eu) (să) !continui (nu continuu).
    • a da are imperfectul dădea, dar a reda „a descrie” - reda.
    • !a decerna trebuie conjugat cu -ez: (eu) () !decernez (nu decern).
  6. Verbe de conjugarea a II-a
    • a avea are la conjunctiv prezent, persoana a III-a singular și plural, forma () aibă (nu aibe, să aivă).
    • Sunt de conjugarea a II-a, cu infinitivul (și toate formele compuse cu el) în -ea (și nu de conjugarea a III-a, cu infinitivul în -e), verbe ca a cădea; a părea și derivatele lui; a plăcea; a prevedea.
    • a cădea; a părea, a plăcea, a prevedea, a scădea, a tăcea au la indicativ și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, accentul pe desinență: () cădem, () cădeți (nu ) cadeți).
  7. Verbe de conjugarea a III-a
    • a bate, a duce, a face, a merge au la indicativul și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, accentul pe temă: () batem, () bateți (nu () batem);
    • a scrie păstrează vocala e la indicativ și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, și la imperativ, persoana a II-a plural: () scriem, () scrieți; scrieți (nu: scrim, scriți).
  8. Verbe de conjugarea a IV-a
    • Se scriu la infinitiv prezent (și formele compuse cu acesta), precum și la perfectul simplu, persoana a III-a singular, cu un singur -i: a veni, (el) veni, dar la persoana I a aceluiași timp — cu -ii: (eu) venii.
    • !a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/ o formă de învățământ”, trebuie conjugat fără -esc: (eu) () !absolv (nu (eu) () absolvesc).
    • a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma !(ei) miros (nu (ei) miroase).
    • a trebui82 are la indicativ prezent, persoana a III-a, forma trebuie, dar la conjunctiv prezent (să) trebuiască.
  9. Sunt considerate la fel de corecte formele verbelor a voi și a vrea, nu însă și cele rezultate prin contaminarea lor (imperfect vroiam etc).
Principalele forme neregulate sunt înregistrate în Dicționar.

Note:
  1. Verbele de conjugarea I în -ia (apropia, muia, tăia) au gerunziul în -ind: apropi-ind etc.
  2. Conform unei tradiții latinizante întrerupte prin reforma ortografică anterioară, deși nu provin din formele corespunzătoare din latină, ci din conjunctivul latin, continuat în formele moștenite scrise anterior sînt etc. Redarea acestora din urmă trebuie făcută acum cu â: sânt etc.
  3. Care este și verb personal, cu persoana a III-a plural la imperfect trebuiau, perfectul simplu trebuiră, perfectul compus au trebuit, mai-mult-ca-perfect trebuiseră, viitor vor trebui etc.

miercuri, 13 octombrie 2010

6.6.4. Pluralul

  1. Substantivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: cafegiu, copil, fiu — cafegii, copii, fii — cafegiii, copiii, fiii.
  2. Poate exista ezitare în ce privește forma de plural (în cadrul aceluiași gen) la unele substantive feminine cu pluralul (și genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i și neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opțiunea normei actuale este una din următoarele:
    • ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferință pentru una dintre ele (indicată prima în Dicționar); precum !căpșuni/căpșune, !cireșe/cireși, !coarde/corzi, !coperte/coperți, !găluște/găluști, ca și râpe/râpi, respectiv !niveluri/nivele „înălțime, stadiu, treaptă”, ca și chipie/chipiuri, tuneluri/tunele;
    • se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar !gagici, !poieni, !țigănci) și neutre precum chibrituri (chibrite fiind simțit ca incult), dar !seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu);
    • substantivele feminine formate cu sufixul -toare care au sensuri diferite se constituie în serii dintre care cele care desemnează persoane au pluralul la fel cu singularul (apărătoare, lipitoare), în timp ce au pluralul în -i cele care desemnează obiecte (apărători) sau animale (lipitori).
  3. Normele actuale recomandă păstrarea alternanței la pluralul substantivului cotidian — cotidiene (așa cum se comportă adjectivul din care provine).
  4. Pentru pluralul în -i al unor termeni tehnici v. 6.6.1. Genul.
  5. Desinența de plural se leagă prin cratimă la cuvintele greu flexionabile, precum numele literelor și sunetelor: x-uri.
  6. La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluții diferite, și anume:
    • folosirea unor substantive cu aceeași formă la singular și la plural: !dandy, *gay, !hippy, !peso, *playboy;
    • încadrarea în modelul substantivelor românești, prin formarea pluralului:
      • la cele masculine — cu desinența -i, cu altenanțele fonetice corespunzătoare: *adidași, *bodyguarzi/bodigarzi, *brokeri, *dealeri, *rackeți, ca boși;
      • la cele neutre, în general cu desinența -uri, legată
        • direct la cuvintele — chiar nedaptate sub alte aspecte — care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boarduri [borduri], clickuri [clicuri], *gadgeturi [gheǧeturi], *itemuri [itemuri], *trenduri [trenduri], !week-enduri [kenduri]);
        • prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (!bleu-uri [blöuri], show-uriouri]) sau care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: *party-uri, *story-uri.
V. și 1.2.4. Cratima, 6.1. Adjectivul., 6.3. Articolul.

marți, 12 octombrie 2010

6.6.3. Genitiv-dativul singular

  1. La substantivele feminine de tipul apărătoare, casă, femeie, gramatică, lipitoare, vulpe, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat (niște apărătoare (persoane) sau apărători (obiecte), case, femei, gramatici, lipitori, vulpiacestei apărătoare sau apărători, case, femei, gramatici, lipitori, vulpi), iar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la genitiv-dativul singular nearticulat; apărătoarei sau apărătorii, casei, femeii, gramaticii, lipitorii, vulpii.
  2. La substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -ie în hiat (tipul câmpie, pustie, vie), genitiv-dativul nearticulat este de asemenea identic cu pluralul (acestei câmpii, pustii, vii), dar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la nominativ-acuzativul singular nearticulat: câmpiei, pustiei, viei.
  3. Substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular în -e sau -ee (care au pluralul tot în -ee sau nu se folosesc la plural) au aceeași formă și la genitiv-dativul singular nearticulat: justețe, onomatopee; acestei justețe, onomatopee, iar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la această formă comună: justeței, onomatopeei.
  4. La substantivele feminine cu pluralul în -uri, genitiv-dativul singular nu corespunde formei de plural: trebi față de treburi.
  5. Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dațivul singular diferit: !maică1 „călugăriță”, g.-d. art. maicii; !maică2 „marnă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii; soră1 „grad de rudenie”, g.-d. art. surorii, soră2 „infirmieră”, g.-d. art. sorei; la substantivul piele, genitiv-dativul diferă in funcție de sens: pielii, dar (la animale) pieii.
  6. La unele substantive feminine nume de rudenie terminate în -ică, precum și la substantivul masculin vlădică, asemănător formal cu ele, sunt admise mai multe forme de genitiv-dativ singular: mămicăi/mămicii/mămichii, vlădicăi/vlădicii/vlădichii.
  7. Formațiile cu structura substantiv denumind persoane (grade de rudenie sau relații sociale) + adjectiv posesiv: bunicu-meu, bunică-mea, nevastă-mea, soră-mea au genitiv-dativul la masculin cu articolul proclitic lui: lui bunicu-meu, iar la feminin bunică-mii, nevesti-mii, soră-mii.
  8. Unele substantive proprii provenite din substantive comune au genitiv-dativul diferit de acela (articulat) al substantivelor comune respective: lui Brăduț, Floricicăi/Floricichii, Vioarei, față de brăduțului, floricelei, florii.
  9. La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Floricicăi/Floricichii, !Ilenei/lleanei.
V. și 6.6.4. Pluralul, 6.3. Articolul.

6.6.2. Nominativ-acuzativul singular

  1. Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l și pluralul în -e și le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: !bretea pentru sensurile „fâșie de susținere la îmbrăcăminte; ramificație rutieră”, !sanda (nu sandală).
  2. Tendința distingerii între forma de singular și cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a unui singular precum !cârnat (nu cârnaț).
  3. Norma nu admite decât formele salariu, serviciu, nu salar, servici, prima fiind taxată în cel mai bun caz ca regională, iar a doua ca incultă.
  4. La substantivele feminine neologice nume de ocupații terminate în -ogă, norma nu a admis (și) formele în -oagă: filologă (nu (și) filoloagă — evitată, probabil, și din cauza coincidenței finalei cu adjectivul oloagă), pedagogă; aceste forme feminine sunt însă rar folosite, existând tendința de a utiliza cu referire la femei echivalentul masculin (expresie a unei puternice rezistențe față de încercările de feminizare a numelor de ocupații): Ea este filolog (dar fizician/fiziciană etc).
  5. Norma literară respinge forma doctoră, admițând numai doctoriță.

duminică, 10 octombrie 2010

6.6.1. Genul

  1. Substantivele la care există ezitare în ce privește apartenența la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicații asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situații:
    • cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) sunt specializate pentru sensuri sau domenii diferite: !a1 (literă) s. m./s. n., *a2 (sunet) s. m.; !basc2/bască3 „beretă”, !basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „albie, lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; !colind1 „colindat”, colind2/colindă „cântec”; zăloagă „semn de carte, capitol”, !zălog1 „arbust”, !zălog2 „garanție”;
    • ambele sunt admise ca variante literare libere: !basc2/bască1 (beretă), colind1/colindă (cântec);
    • norma actuală a optat pentru un singur gen, și anume !masculin, !clește masculin (cu pl. clești), !foarfecă feminin;
  2. !Conform tendinței de specializare, la unii termeni, a masculinului pentru limbajul tehnic, norma actuală admite și genul masculin (și deci pluralul în -i) la substantive ca !element1 (de calorifer) s. m., pl. elemenți, față de !element2 „fenomen, componentă” s. n., pl. elemente; !robinet s. n./s. m., pl. robinete/robineți; virus1 „program de calculator” s. m., pl. viruși, virus2 „agent patogen” s. n., pl. virusuri.
  3. La substantivul împrumutat din engleză mass-media s-a admis (în acord cu forma și în conformitate cu trecerea unor plurale neutre latinești la origine la feminin singular) folosirea lui ca feminin singular (!mass-media actuală), cu genitiv-dativul articulat !mass-mediei (prin intermediul mass-mediei).

6.6. Substantivul

6.5. Pronumele şi adjectivul pronominal

  1. Acordul în persoană, gen, număr și caz al adjectivului pronominal de întărire însumi (pentru formele sale v. Dicționarul s.v. însumi, însuți, însuși, înșine, înșivă, înșiși) este obligatoriu.
  2. Pronumele și adjectivul demonstrativ de depărtare și de identitate se scriu la feminin singular aceea [ačeia], aceeași [ačeiași], iar la masculin plural aceia, aceiași.
  3. Pronumele și adjectivele posesive noștri, voștri se scriu totdeauna cu un singur -i (ai noștri tineri, tinerii noștri), pentru că nu primesc articol.
  4. !În construcția cu prepoziția de (care și-a pierdut sensul partitiv, dobândînd sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite atât pluralul, cât și singularul: !un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.
  5. Prepoziția pe la acuzativul pronumelui relativ care cu rol de complement direct este obligatorie (Omul pe care l-am văzut, nu Omul care l-am văzut).

6.4. Numeralul

  1. Numeralul cardinal unu se scrie fără -l final (scrierea cu -l fiind hipercorectă), spre deosebire de pronumele nehotărât: N-au fost aleși doi reprezentanți, ci numai unu; Dintre trandafiri, cei mai bine miroseau doi albi și unu roz, dar Unul a reușit, celălalt nu.
  2. Numeralul cardinal „12” și cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei, clasa a douăsprezecea (dar se acceptă și formele de masculin în indicarea datei: doi|doisprezece|douăzeci și doi mai).
  3. Norma a acceptat formele paisprezece, șaisprezece, șaizeci (în loc de patrusprezece, șasesprezece, șasezeci, care nu mai sunt admise, fiind pedante) și pronunțările în tempo rapid [činsprezece] și [činzeci] pentru numeralele compuse cu cinci, precum și în numeralele ordinale corespunzătoare.
  4. Numeralele „17” și „18” se pronunță (și se scriu în litere) în conformitate cu numeralele simple de la care sunt compuse, fără (altă) vocală de sprijin (i, â, u) în interior: șaptesprezece, optsprezece.
    Nu sunt admise de normă forme ca unșpe, unsprece, șaispce; unșpce; douășunu; pașopt (deși este acceptat derivatul pașoptist); douăjde mii; o mie și unu; două mii (milioane etc.) și o sută.
  5. Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni trebuie folosit numeralul ordinal și nu cel cardinal: Întâi Decembrie, Întâi Mai, nu Unu Decembrie, Unu Mai.
  6. !Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului și forma întâia: clasa !întâi/întâia.
  7. Aproximația în interiorul unor limite numerice se redă fie prin construcții cu prepoziții (S-au prezentat între douăzeci și treizeci de persoane. Temperaturile minime se vor situa între 2 și 4 grade, Deschis între 10 și 18/de la 10 la 18, Am concediu de la 1 (până) la 31 august), fie, în scris, prin alăturarea numeralelor, despărțite prin linie de pauză (S-au prezentat douăzeci — treizeci de persoane, Temperaturile minime vor fi de 2 – 4 grade, Deschis 10 –18, Concediu 1 – 31 august), dar nu prin combinarea celor două procedee (nu: Deschis între 10 – 18).
  8. În texte, numeralele se scriu rar „în litere” (cu excepția unor documente comercial-administrative, de exemplu în formulare, pentru securizarea sumelor de bani înscrise) și mai frecvent cu cifre, cu excepția numeralelor sub zece, care se scriu în general în text în cuvinte (Alfabetul limbii române are 31 de litere, dintre care nouă sunt litere-vocale).
  9. Exprimările la sută și procent(e) fiind echivalente, nu trebuie folosite împreună: 2%/doi la sută/două procente (nu două procente la sută).
  10. Valoarea de genitiv se exprimă cu ajutorul prepoziției a, iar cea de dativ – eu prepoziția la, ambele + acuzativul (votul a doi senatori; a dat note la doi elevi).

vineri, 8 octombrie 2010

6.3. Articolul

  1. Articolul hotărât la norninativ-acuzativ masculin și neutru singular -l este obligatoriu în scris, precum și în vorbirea solemnă, chiar dacă in vorbirea curentă actuală se manifestă tendința de a nu-1 mai pronunța (la numele proprii de locuri, situația este încă neclarificată).
  2. Unele substantive nume de plante sau animale sunt numai formal articulate, admițând la această formă și articol nehotărât: o floarea-soarelui.
  3. Numele unor dansuri populare, cunoscute in general sub forma articulată hotărât (hațegana), pot fi folosite și nearticulat: La hațegană, pașii sunt ...(eventual și la plural: au jucat două hațegane).
  4. La unele substantivele provenite din abrevieri există in prezent tendința de a le folosi nearticulat, ca nume proprii: !O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul...).
  5. Norma literară nu admite folosirea articolul hotărât proclitic lui la genitiv-dativul singular al substantivelor comune feminine: mamei (nu lui mama).
  6. La substantivele și adjectivele care au la finală grupuri consonantice terminate în l sau r, la plural trebuie făcută distincție în scris intre formele nearticulate de tipul acești/doi/niște/noii membri, adj. ochii ei albaștri, și formele articulate de tipul toți membrii, albaștrii ei ochi.
  7. Genitiv-dativul plural articulat al substantivului ou este ouălor (nu ouălelor).
  8. Articolul posesiv la feminin singular este a și înaintea genitiv-dativului adjectivului posesiv postpus: (al) unei prietene a mele (nu ale).
  9. Unele nume proprii, mai ales de locuri, pot primi, formal, articol: Aachenul/!Bucureștiul este un oraș foarte vechi.
  10. Articolul hotărât enclitic (singular și plural) se leagă cu cratimă:
    • în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: acquis-ul [achiul], !bleu-ul [bloul], show-ul [șoul];
    • în împrumuturile care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: !dandy-ul (nu dandiul), dandy-i; *gay-ul, gay-i; !hippy-ul, hippy-i;
      *party-ul; *playboy-ul, playboy-i; *story-ul
      .
          !Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului la împrumuturile — chiar nedaptate sub alte aspecte — care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boardul [bordul], clickul [cricul], *gadgetul [gadgetul], *itemul [itemul], trendul [trendul], !week-endul [uikendul].
    • la cuvintele greu flexionabile: pH-ul, RATB-ul; x-ul; 10-le, 11-le;
    • în numele de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: Bruxelles-ul [brüselul].
V. și 1.2.4. Cratima, 6.1. Adjectivul, 6.6. Substantivul.

6.2. Adverbe si locuțiuni

  1. Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a lui ca, virgulă) în loc de ca pentru evitarea cacofoniilor (şi cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcţii de tipul ca și consilier, care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum a fost numit consilier sau l-a luat drept consilier, în calitate de consilier.
  2. Adverbul decât „doar, numai" se foloseşte numai în construcţii negative (N-am decât o soră), în timp ce sinonimele sale se întrebuinţează în construcţii pozitive (Am doar/numai o soră).
  3. Locuțiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului; astfel, locuţiunea adverbială !altă dată nu are plural.

6.1. Adjectivul

  1. Adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: cercel argintiu, cercei argintii, argintiii cercei.
  2. La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, cutaneu, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, infecţii cutanee; acestei note bune, mari speranţe, infecţii cutanee, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât -i la genitiv-dativul nearticulat: bunei note, marii speranţe.
  3. La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -iu (tipul argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii, acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât -i la nominativ-acuzativul singular nearticulat: pustiei întinderi.
  4. Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (şi la genitiv-dativ singular nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi, dragile mele, nu drage, dragele; dar ultimele, nu ultimile); forma dragă se foloseşte în adresare atât pentru feminin, cât şi pentru masculin.
  5. La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) — oa, în ordinea de preferință !analoagă/analogă, !omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu oa (barocă, echivocă).
  6. Adjectivele terminate la masculin singular în -uos au femininul singular în -uoasă (respectuoasă, somptuoasă) şi plural în -uoase (respectuoase, somptuoase).
  7. La adjectivele terminate în -uu, norma actuală recomandă în continuare pronunţarea finalei ca hiat: m. sg. ambiguu (-gu-u), f. ambiguă (-gu-ă), f. pl. ambigue (-gu-e), dar m. pl. ambigui (-gui).
  8. Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la genitiv-dativ plural desinenţa pronominală -or: anumitor; acestea, precum şi destul, divers, felurit, numeros, pot exprima la plural valoarea de genitiv printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de dativ — cu prepoziţia la, ambele + acuzativul, ca şi numeralele (votul a zece/a numeroşi parlamentari).
  9. Adjectivele invariabile au aceeaşi formă la toate cazurile/genurile/numerele, printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, motrice, perspicace.
  10. Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre", chiar dacă au la singular formă de !masculin, iar la plural, dacă au, formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen.
V. şi 6.3. Articolul, 6.6. Substantivul.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

6. Câteva norme morfologice

    Morfologia este prea vastă pentru a putea face obiectul unei prezentări exhaustive într-un dicționar. De aceea — până la apariția noii ediții a Gramaticii Academiei —, în cele ce urmează atragem atenția numai asupra câtorva aspecte gramaticale, cu incidență asupra scrierii și a pronunțării, în legătură cu care se fac mai frecvent greșeli sau există dubii, insistând asupra unor modificări de normă din DOOM2 față de DOOM1.
    Părțile de vorbire sunt prezentate în ordine alfabetică.
    Pentru unele modificări ale normelor în raport cu DOOM1 v. și NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI. Pentru scrierea și pronunțarea unor cuvinte și forme gramaticale v. și 1.2. Semnele ortografice2. Reguli de scriere și de pronunțare literară, 3. Scrierea cu literă mică sau mare, 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuțiunilor și grupurilor de cuvinte, 5. Despărțirea în silabe și la capăt de rând.

5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice

  1. !La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite — atunci când spațiul nu permite evitarea ei — și despărțirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:

    • cuvinte compuse sau derivate şi locuțiuni: aducere-|aminte, aide-|memoire, bun-|gust, calea-|valea, ex-|ministru, shakespeare-|ian;
    • !împrumuturi la care articolul și desinențele se leagă prin cratimă: flash-|ul, flash-|uri;
    • grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, du-|te, fir-|ar, văzându-|mă, chiar când rezultă secvențe care nu sunt silabe: dintr-|un, într-|însa (caz în care se recomandă evitarea despărțirii);
    • cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.
          Despărțirea la locul cratimei nu se face însă când la sfârșitul primului rând sau/și la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă (dându-|i, i-|a, s-|a), o consoană + semivocala (mi-|a) sau o consoană + -i „ șoptit”: dă-|mi.
          La grupurile ortografice mai scurte, despărțirea bazată pe pronunțare (din|tr-un, fi|r-ar, în|tr-însul/într-în|sul) trebuie evitată, deoarece mărește numărul cratimelor, contravenind principiului estetic în ortografie; la cele mai lungi sau când este absolut necesar, despărțirea se poate face şi în alt loc decât acela al cratimei, în funcție de poziția ocupată față de sfârșitul rândului: du|cându-se.
  2. La cuvintele scrise cu apostrof, pentru păstrarea unității lor, despărțirea la capăt de rând trebuie evitată când locul despărțirii ar coincide cu locul apostrofului.
    V. şi 5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor.

5.2.2. Despărţirea după structură

    Despărțirea după structură este acceptată atunci când capătul rândului coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”. Ea coincide, în multe cazuri, cu despărțirea după pronunțare.
    Elementelor componente ale cuvintelor formate li se poate aplica, dacă este necesar, despărțirea după pronunțare.
Despărțirea după structură nu se folosește pentru a indica rostirea silabisită.
    Se pot despărți și după structură cuvintele (semi)analizabile (formate în limba română sau împrumutate):
  • compuse79: !arterios-cleroză/arterio|scleroză, !al-tundeva/alt|undeva, !des-pre/de|spre, !drep-tunghi/drept|unghi, !por-tavion/port|avion, !Pronos-port/Prono|sport, !Romar-ta/Rom|arta.
    Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărțirii după structura din limba de origine: back-hand.
  • derivate cu prefixe: !anor-ganic/an|organic, !de-zechilibru/dez|echilibru, !ine-gal/in|egal, !nes-prijinit/ne|sprijinit, !nes-tabil/ne|stabil, !nes-trămutat/ne|strămutat, !pros-cenium/pro|scenium, !su-blinia/sub|linia;
    Nu se despart prefixele care s-au redus la o singură consoană: ra-lia, spul-bera.
  • dintre derivatele cu sufixe, numai cele formate cu sufixe care încep cu o consoană de la teme terminate în grupuri de consoane: sa-vant-lâc, stâlp-nic, vârst-nic, za-vist-nic.
    La unele dintre aceste cuvinte, despărţirea după structură coincide cu despărţirea după pronunţare, facilitând-o. 
    V. şi 5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice.
    !Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe (ca în într|ajutorare, nevr|algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinǧectomie].

    În compuse şi în derivatele cu prefixe în care ultimul sunet al primului element şi primul sunet al elementului următor se confundă într-o singură literă, în despărţirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau rădăcinii: om | organic, top | onomastică.

    !Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (lab-stract, !su-biect) sau evitarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: !a-broga, !o-biect.

Note:
  1. Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin unul există independent şi eu un sens care corespunde celui din compus.

vineri, 17 septembrie 2010

5.2.1.3. Succesiunea CC-CCC („Cinci consoane între vocale se despart după a doua consoană")

    În succesiunile de cinci consoane (foarte rare), despărţirea se face după a doua consoană: ång | ström; opt | sprezece.
    Sunt tratate la fel succesiunile care cuprind combinațiile ch, gh (+ e, i): port-schi.

vineri, 3 septembrie 2010

5.2.1.2.3. Succesiunea C-CCC („Patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

    În succesiunile de patru consoane între vocale, despărţirea se face după prima consoană: !ab-stract, con-structor, în-zdrăveni.
EXCEPŢII
1. Despărţirea CC-CC
    În unele succesiuni de patru consoane, despărţirea se face după a doua consoană: feld-spat, gang-ster, tung-sten, horn-blendă.
    Alte succesiuni de patru consoane care se despart (şi) după a doua consoană (nsfr, nsgr, nspl, rtch, rtdr, rtsc, rtst, stpr, stsc, stşc) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (serni)analizabile, cărora li se poate aplica despărţirea după structură, care este destul de transparentă şi conduce la acelaşi rezultat. Este vorba de:
  • formaţii cu elementul de compunere port-: port|drapel, port|sculă, port|stindard;
  • derivate cu prefixe:
    • post-: post|prandial, post|scenium, post|şcolar;
    • trans-: trans|frontalier, trans|gresa, trans|planta.
Sunt tratate la fel succesiunile în care primele două consoane sunt urmate de ch, gh (+ e, i): port-chei.
2. Despărţirea CCC-C
    În unele succesiuni de patru consoane în care nicio segmentare fonetică nu se susţine, despărţirea se face, convenţional, după a treia consoană: dejurst-vă, vârst-nic (în ultimul caz, cu acelaşi rezultat ca al despărţirii după structură).

5.2.1.2.2. Succesiunile C-C(C)(C) („Două,trei sau patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

    În succesiunile de două-patru consoane între vocale, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană.
Succesiunea C-C 
(VC-CV, VSC-CV, V-CSV) 
(„Două consoane între vocale se despart”) 
    Două litere-consoane între litere-vocale se despart, a doua consoană trecând la secvența următoare.
    Cele două consoane pot fi:
  • identice, notând același sunet ca și consoana simplă (kib-butz, mil-lefiori, în|nora, inter|regn77, bour-ree, fortis-simo, wat-tul) sau, in cazul lui cc + e, i, sunete diferite ([kč]): ac-cent;

    h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană dublă: ohm-metru [ommetru].
  • diferite: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-vență, caf-tan, vaj-nic, cal-cula, mul-te, toam-nă, în-ger, lun-git, mun-te, cap-să, aștep-ta; azvâr-li (inf., perf. s.), cer-ne; ur-șii; as-cet, os-cior, as-tăzi, muș-ca, ex-cursie, imix-tiune;

        Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală, element al unui diftong descendent (trais-tă) sau când după consoană urmează o semivocală, element al unui diftong: dor-mea.
        Sunt tratate la fel succesiunile de două sunete consoane dintre care prima este notată prin două litere: business-man, watt-metru.
        În schimb, c, g urmate de h (+ e, i) care notează două sunete în împrumuturi se despart: bog-head [bog-hed].
        Consoanele urmate de ișoptit” se comportă ca o consoană: albi (adj.), az-vârli (ind. prez.), cerbi, dormi (ind. prez.), ori-cedar al-bi (vb.), az-vâr-li (inf., perf. s.), dor-mi (inf., perf. s.).
EXCEPȚII
  1. Trec împreună la secvența următoare succesiunile de consoane care au ca al doilea element l sau r și ca prim element b, c, d, f, g, h, p, t și v, adică grupurile
    bl: ca-blu br: neo-brăzat cl: pro-clama cr: nea-crit dl: Co-dlea dr: co-dru fl: nea-flat fr: pana-frican gl: nea-glutinat gr: nea-gricol hl: pe-hlivan hr. ne-hrănit pl: su-plu pr: cu-pru tl: ti-tlu tr: li-tru vl: nee-vlavios vr: de-vreme

        Pentru combinațiile de două consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet v. Succesiunea C-C.
  2. Nu se despart literele-consoane duble din cuvinte și nume proprii cu grafii străine, care notează sunete distincte de cele notate prin consoana simplă corespunzătoare din limba română: ll [l'] (caudi-llo).
Succesiunea C-CC 
(„Trei consoane între vocale se despart după prima consoană”)
    În succesiunile de trei consoane, despărțirea se face după prima consoană: ob-ște, fil-tru, circum-spect, delin-cvent78, lin-gvist, cin-ste, con-tra, vâr-stă, as-clepiad, cus-cru, es-planadă, as-pru, as-tru, dez-gropa.
    Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent: mais-tru.
    La fel se despart și consoanele urmate de ch, gh (+ e, i): în-chega, în-chide, în-gheța, în-ghiți.
    Sunt tratate la fel succesiunile de trei litere-consoane din împrumuturi și cuvinte străine în care combinațiile ch, gh notează un singur sunet (af-ghan) sau din cuvinte în care prima consoană este urmată de ișoptit”: câteși-trei.
    Unele succesiuni de trei litere-consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine se comportă ca o singură consoană: tch [č] în ke-tchup.
EXCEPȚIE
    În următoarele succesiuni de trei consoane, despărțirea se face după primele două consoane:
lp-t: sculp-ta mp-t: somp-tuos mp-ț: redemp-țiune nc-ș: linc-șii nc-t: punc-ta nc-ț: punc-ție nd-v: sand-vici rc-t: arc-tic rt-f: jert-fă st-m: ast-mul
    Alte succesiuni de trei consoane care se despart (și) după a doua consoană (ltč, ldm, lpn; ndb, ndc, nsb, nsc (și nsč), nsd, nsf nsh, nsl, nsm, nsn, nsp, nss, nsv; ntl; rgș, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtț, rtv; stb, stc, std, stfi stg, stl, stn, stp, str, sts, stt, stv) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (serni)anali-zabile, cărora li se poate aplica despărțirea după structură, care este destul de transparentă și conduce la același rezultat. Este vorba de:
  • compuse: alt|ceva, ast|fel, feld|mareșal, fiind|că, hand|bal;
  • formații cu elemente de compunere, ca port-: port|bagaj, port|cuțit, port|hart, port|jartier, port|moneu, port|perie, port|sabie, port|tabac, port|țigaret, port|vizit;
  • derivate cu prefixe;
    • post-: post|belic, post|comunism, post|decembrist, post|față, post|garanție, post|liceal, post|natal, post|pașoptist, post|revoluționar, post|sincron, post|totalitar, post|verbal;
    • trans-: trans|borda, trans|carpatic, trans|cendental, trans|danubian, trans|făgărășean, trans|humanță, trans|lucid, trans|misibil, trans|național, trans|portabil, trans|saharian, trans|vaza;
  • derivate de la baze terminate în grupuri de consoane cu sufixe ca -lâc (savant|lâc), -nic (pust|nic, stâlp|nic, zavist|nic),-șor (rg|șor).
Note:
  1. La ultimele două cuvinte, despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură.
  2. În Limba română. Manual pentru clasele a IX-a și a X-a (școli normale, licee și clase cu profil umanist), (coord. Florin D. Popescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 71, a fost introdus în seria de excepții și grupul ncv, deși nu figurează în lista din DOOM1 și, prin urmare, trebuie despărțit după regula generală.

luni, 26 iulie 2010

5.2.1.2.1. C (V-CV, VS-CV, SVS-CV, V-CSV) („O consoană între vocale trece la secvenţa următoare")

    O consoană între litere-vocale trece la secvenţa următoare: ba-bă, fa-că, n-ce, ve-cin, po-diș, rea-fișa, le-ge, ha-haleră, nea-jutorat, ira-kian, mă-lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, soa-re, ie-se, ma-şină, ia-tă, ţa-ţă, ta-vă, kilo-watt, ta-xi, ree-xamina, ra-ză, reau-zi (inf., perf. s.), flo-rile, fu-gi (irtf.; perf. s.), o-chi (verb), po-mii.
La fel se comportă și:
  • ch, gh (+ e, i) in cuvinte românești: ure-che, nea-chitat, le-ghe, li-ghioană;
  • qu [kv]: se-quoia.
    Regula este valabilă şi când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent (au-gust, bojdeu-că, doi-nă, mai-că, pâi-ne, hai-ku) sau al unui triftong cu structura SVS (lupoai-că) ori când consoana este urmată de un diftong: re-seamănă.
    O consoană urmată de i „șoptit” nu se desparte de vocala precedentă: ari, buni, cobori, flori, fugi (ind. prez.), ochi (substantiv), pomi, auzi (ind. prez.).
    Se comportă ca o singură consoană combinațiile de două sau trei litere-consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dg [ǧ] (Me-dgidia), dj [ǧ] (azerbai-djan), gn [ñ] (Sali-gny), sh [ș] (banglade-shian), th [t] (ca-tharsis), ts [ț] (jiu-ji-tsu), tch [č] (ke-tchup).

5.2.1.2. Litere-consoane

    Această despărțire se referă la consoanele aflate între vocale.
    La despărțire trebuie să se aibă în vedere faptul că din punctul de vedere al despărțirii la capăt de rând se comportă ca o singură consoană:
  • litera x;
  • ch şi gh înainte de e, i;

    h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană: foeh-nul [fönul].
  • consoanele urmate de i „ șoptit";
  • q + u când are valoarea [kv].
    Regulile generale privind despărțirea literelor-consoane sunt:
  • o consoană între litere-vocale trece la secvența următoare;
  • în succesiunile de două-patru consoane, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană;
  • în succesiunile (foarte rare) de cinci consoane, despărțirea se face după a doua consoană.
Regulile și excepțiile sunt detaliate în cele ce urmează.

duminică, 25 iulie 2010

5.2.1.1.2. Succesiunile V-S ((S)V-SV, (S)V-SVS, V-SSV) („Un diftong şi un triftong se despart de vocala sau de diftongul precedente")

    În succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta trece la secvența următoare când se află:
  • după o vocală propriu-zisă, iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un
    • diftong ascendent: agre-ează, accentu-ează; ace-ea [ačeia], mama-ia, tă-ia, tămâ-ia, su-ia; tămâ-ie, pro-iect, su-ie; du-ios; ro-iul; gă-oace, dubi-oasă; ro-ua, no-uă; a-yatolah;
    • triftong: tă-iai, vo-iau, le-oaică; cre-ioane; înşe-uea;
  • după un diftong ascendent (deci tot după o vocală), iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un diftong (ploa-ie, stea-ua) sau dintr-un triftong (chiar dacă acesta nu este scris ca atare: dumnea-ei [dumnĕa-ĭeĭ]).
    Altfel spus, diftongii alăturaţi se despart sau diftongii şi triftongii se despart de vocala sau de diftongul care le precedă.

5.2.1.1.1. Succesiunile V-V (V-V(S), V-VC(Q) („Două vocale alăturate se despart")

    Două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart — cu alte cuvinte, vocalele în hiat se despart.
    Cele două vocale pot fi:
  • identice: a-alenian; ale-e; fi-inţă; alco-ol; ambigu-ul;
  • diferite: antia-erian, alca-ic, ba-obab, bacala-ureat; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, părâ-ul; bore-al, de-ictic, le-onin, le-ul; ci-anură, pompi-er, fani-on, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; polu-are, continu-ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an, hobby-uri.
    Se despart şi două vocale alăturate dintre care a doua face parte dintr-un diftong descendent: cre-ai, famili-ei, feme-ii, gre-oi.
    Regula este valabilă indiferent dacă a doua vocală formează singură o silabă sau împreună cu una sau mai multe consoane: şti-inţă, bănu-ind.
    Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură76: contra|amiral, re|examina, anti|infecțios; bine|înțeles, co|opta.
    Combinațiile de două vocale care, în unele împrumuturi sau nume proprii scrise cu grafii străine, au valoarea unui singur sunet, ca în limba de origine, nu se despart: ee [i] (splee-nul), eu [ö] (cozeu-rul), ie [i] (lie-duri), ou [u] (cou-lomb).
Note:
  1. La cuvintele „formate"marcăm limitele prin | pentru a nu induce ideea falsă că aceste formaţii s-ar scrie în mod normal cu cratimă.

5.2.1.1. Litere-vocale

    La despărţirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere că:
  • literele e, i, o, u, w şi y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât şi semivocale75, despărţirea depinzând de valoarea lor;


        Vorbitorii nativi fac cu relativă uşurinţă aceste distincţii, mai ales în cazul cuvintelor vechi în limbă. în cazul neologismelor, însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunţă cu hiat sau cu diftong.
  • literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice, fără a nota sunete, şi anume după c, g, ch şi gh, şi în aceste cazuri nu contează ca vocale: cea-ră [čară], cia-conă; gea-muri, giar-dia; chea-mă, chia-bur; ghea-ră, ghia-ur, nu ce-ară etc. (dar lice-an, ci-anură, ge-anticlinal, ge-ologie, chi-asm, ghi-oc etc);
  • litera i la finală de cuvânt sau in interiorul unor compuse, când notează un işoptit", nu contează din punctul de vedere al despărţirii la capăt de rând: fiori, pomi, minţi, urşi, az-vârli ind. prez., mişti, lincşi, sfincşi; ori-când (dar înflo-ri, azvâr-li inf., perf. s. etc).
În principiu, în cazul literelor-vocale:
  • două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart;
  • când literele e, i, o, u, w sau y notează o semivocală, despărţirea se face înaintea lor.
  • literele-vocale care notează diftongi şi triftongi nu se despart intre ele. 
Aceste reguli se pot detalia în cele ce urmează.

Note:
  1. Dintre acestea, semivocalele ĕ şi ŏ nu pot apărea decât înainte de vocală.

duminică, 27 iunie 2010

5.2.1. Despărţirea după pronunţare

    Regulile despărțirii în scris după pronunțare se referă la litere, dar privesc pronunțarea cuvintelor în tempo lent și au drept criterii valorile literelor în scrierea limbii române (v. Tab. 2) și poziția lor în diverse succesiuni.
    Despărțirea după pronunțare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise, „fonetice” (cel mult s-ar putea vorbi de „silabe ortografice”74), și se face după reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puțin convenționale.
    Astfel, despărțirea în scris se întemeiază uneori pe decizii fără suport în fonetică, de exemplu în cazul succesiunilor scl, scr, str între vocale, la care este posibilă orice silabație fonetică, dar la care, pentru despărțirea în scris, s-a optat, convențional, pentru modelul C-CC. Uneori chiar, despărțirea în scris poate contraveni pronunțării — ca la despărțirea unor consoane duble din împrumuturi (ca-pric-cio-so [ka-pri-čo-zo]).
    În cele ce urmează vom face distincție, pe de o parte, între litere-vocale și litere-consoane — prin care înțelegem semnele grafice care notează, cu precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane — și, pe de altă parte, între vocale propriu-zise și semivocale — care sunt sunete cu un comportament diferit, notate cu ajutorul unor litere-vocale (și, în unele împrumuturi, chiar cu litere-consoane: w) —, precum și de situațiile în care anumite litere nu notează niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.
    Indicațiile din Dicționar privitoare la pronunțare și, respectiv, la despărțirea după pronunțare sunt complementare: de exemplu, indicarea despărțirii oferă, implicit, informații și asupra pronunțării în situațiile în care din poziția accentului nu rezultă dacă o literă trebuie interpretată ca vocală sau ca semivocala, iar în cazul succesiunii de litere iu după consoană, la finala cuvintelor, din indicarea pronunțării [ĭu] (accesoriu [riu pron. rĭu]) rezultă că despărțirea este acceso-riu, nu accesori-u.
Note:
  1. Flora șuteu, Elisabeta Șoșa, Îndreptar ortografic și morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., București, 1999, p. 280.

5.2. Despărţirea în interiorul cuvintelor

    Despărțirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parțial, de regulile despărțirii în silabe, precum și de la limbă la limbă.
    Limita dintre secvențe se marchează prin cratimă (v. și 1.2.4. Cratima), care se scrie numai după secvența de la sfârșitul primului rând.
    Sunt posibile două modalități de despărțire a cuvintelor la capăt de rând: pe baza pronunțării 69 și pe baza structurii morfologice a cuvintelor — modalități pe care le vom numi în continuare despărțire după pronunțare și, respectiv, după structură.70
    Pentru indicarea rostirii sacadate sau a metricii se folosește numai despărțirea după pronunțare: I-nabilule! (nu și despărțirea după structură: in-abilule).    
    !Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalități, este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă71.
    Excepție: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.
    Rezultatele la care conduc cele două modalități coincid în multe cazuri, dar în altele pot diferi.
!Normele actuale72 prevăd despărțirea după pronunțare.
Este acceptată și despărțirea după structură, însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM1.
    La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:
  • cuvintele monosilabice73;
  • secvențele inițiale și finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
    • consoană + -i   șoptit" (nu: dușma-ni);
      În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.
    • vocală (nu: fl-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaș; sublini-a, absorbți-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
          În acest caz despărțirea este neeconomică, deși este corectă din punctul de vedere al silabației (și de aceea în Dicționar se pun în evidență și asemenea silabe, nu în scopul despărțirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura silabică a cuvântului și a oferi indicii privind pronunțarea: sublini-a).
          Interdicțiile de mai sus privesc și grupurile ortografice scrise cu cratimă: nu: s-|a; i-|a, las-|o, mi-|a, zis-|a, i-|a.
    Dintre cele două modalități de despărțire a cuvintelor la sfârșit de rând:
  • despărțirea după pronunțare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la componentele cuvintelor „formate”; ea este modalitatea unică de despărțire pentru toate cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
  • despărțirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele componente ale unor cuvinte „formate” sau scrise cu cratimă ori cu cratimă și linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărțirea bazată pe pronunțare).
        Astfel, același cuvânt „format” poate fi supus, în funcție de secvența care încape la sfârșitul rândului și de opțiune, uneia sau celeilalte modalități de despărțire: după pronunțare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură (arterio-scleroză).
        Despărțirea după structură are caracter cult și, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoașterea formei și a sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești), a căror depărțire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialiști ai domeniului respectiv.
    Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite, regulile de despărțire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar multe împrumuturi și nume proprii scrise și citite după reguli ale altor limbi fac, în general, necesară consultarea Dicționarului.

Note:
  1. Despărțirea după pronunțare a fost numită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabația este o problemă lingvistică.
  2. Despărțirea după structură a fost numită și silabație morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabația (care privește fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.
  3. Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM1, care era mai puțin restrictivă.
  4. Cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura științifică, București, 1997, s.v. silabație: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”. Despărțirea după pronunțare prezintă și avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărțirea după structură.
  5. Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicționar arată că acesta este monosilabic. Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat, ci formează un diftong (sau un triftong). (Absența accentului la cuvântul-titlu și notarea lui la indicațiile de pronunțare arată că litera vocală în cauză se pronunță altfel decât se scrie.)

vineri, 28 mai 2010

5.1. Despărţirea grupurilor de cuvinte şi a abrevierilor

Pentru păstrarea unităţii lor,
  1. nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:

    • abrevierile — scrise „legat" (UNESCO)68 sau despărţite prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V) (nu: a.-c, U-NESCO|UNES-CO; S | N C F R, S N | C F R, S N C | F R, S N C F | R; lt.-|maj., N-|V);
    • derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: R.A.T.B-ist (nu: R.A.T.B.-|ist, R.|A.T.B.-ist, R.A.|T.B.-ist, R.A.T.|B.-ist);

      Derivatele devenite cuvinte urmează regimul cuvintelor: ce-fe-rist.
    • !numele proprii de persoane: Popescu, Abd el-Kader (nu: Po-pescu/Popes-cu, Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der);
    • numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-a (nu: V-|lea, 5-|d);
  2. se recomandănu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul următor:

    • prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie: Ion Popescu, I. Popescu (nu Ion|Popescu, I.|Popescu);
    • notaţiile care includ abrevieri: 10 km, art. 3 (nu: 10|km, art.|3).
  3. !se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman | S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc).
Note:
  1. Chiar când au dobândit comportamentul unor cuvinte: SIDA, nu SI-DA.

vineri, 21 mai 2010

5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând

    Despărţirea în silabe a unor cuvinte are scopul de a pune în evidenţă structura lor silabică şi, în cazul poeziei, metrica bazată pe ea. Ea se face cu ajutorul cratimei şi se foloseşte în unele opere literare pentru a reproduce rostirea sacadată, cu o anumită valoare stilistică: Im-be-ci-lu-le!
    Ortografia este interesată însă mai ales de despărţirea la capăt de rând, care nu coincide totdeauna cu despărţirea în silabe a cuvintelor. Când la sfârşitul unui rând dintr-un text nu mai încape în întregime un cuvânt, un grup de cuvinte care formează o unitate sau o abreviere, elementele în această situaţie pot fi trecute integral pe rândul următor sau, în unele situaţii, pot fi despărţite de la un rând la altul. În cazul grupurilor de cuvinte, despărţirea se face cu ajutorul blancului, iar în cazul cuvintelor – cu ajutorul cratimei66.
    Scopul principal al despărţirii la capăt de rând este de a face economie de spaţiu faţă de trecerea integrală pe rândul următor (şi, totodată, de a păstra o dispunere unitară a textului pe spaţiul rândurilor), de aceea despărţirea nu are rost dacă este neeconomică. Pe de altă parte, ea nu trebuie să ducă la dificultăţi de înţelegere şi să fie neelegantă.
    Sistemul de reguli pentru despărţirea la capăt de rând are un caracter mai mult sau mai puţin convenţional. Aceste reguli67 privesc atât modul în care se face despărţirea la capăt de rând, cât şi situaţiile în care aceasta este interzisă sau nerecomandabilă.

Note:
  1. În ce priveşte semnele de punctuaţie, spre deosebire de alte limbi, în română punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula şi două puncte nu se despart prin blanc de elementul care le precedă (dar sunt urmate de blanc, ca şi linia de dialog); parantezele şi ghilimele deschise se despart de elementul care le precedă, dar nu de cel care le urmează; parantezele şi ghilimelele închise nu se despart de elementele care le precedă; punctele de suspensie şi linia de pauză (în afară de cazul când este folosită ca semn ortografic) se despart prin blanc atât de elementul care le precedă, cât şi de cel care le urmează; cratima ca semn de punctuaţie se comportă la fel ca atunci când este semn ortografic (v. 5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice).
  2. În exemplele care ilustrează regulile indicăm numai limita la care se referă regula respectivă, pentru a o pune în evidenţă, şi nu despărţirea integrală a cuvântului.

4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte65

    Grupurile relativ stabile (unele interpretate şi ca locuţiuni) se scriu în cuvinte separate (iar cu cratimă numai din motive fonetice, v. 1.2.4. Cratima). Este vorba de îmbinări în care elementele componente îşi păstrează sensul de bază, care corespunde realităţii denumite, cu structura:
  1. adjectiv + substantiv: dublu ve/dublu vî, prim ajutor, prim amorez, triplu exemplar;

        Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă substantivele compuse cu o structură asemănătoare: *dublu-casetofon, *prim-balerin, primadonă, primăvară, prim-plan, triplu-sec.
  2. adverb + adjectiv (în general provenit din participiu): bine crescut „dezvoltat bine" (aluat ~), bine cunoscut „ştiut bine" (caz ~ de toată lumea), bine înţeles „priceput bine", bine venit „sosit cu bine" (~ din război);
  3. adverb + adverb: nici odată „nici odinioară" (Nu l-am crezut ~, nu-l cred nici acum);
  4. adverb + articol: *nici un (Nu e un om prost şi nici un incult).
  5. adverb + numeral: câte o dată (tempo lent) „câte o singură dată" (Mănâncă numai ~ pe zi), nici o dată „nici măcar o singură dată" (Nu numai că n-a citit lecţia de mai multe ori, dar n-a citit-o ~);
  6. prepoziţie + adverb: de mult „de mult timp" (N-a mai venit ~);
  7. prepoziţie + substantiv sau verb la supin: de mâncare, !de mâncat (a da de mîncare; De mâncat, aş mânca); după masa de prânz, !după prânz.

    Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat „mâncare", după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei".
  8. substantiv + adjectiv sau adjectiv + substantiv: *apă minerală, bună creştere „dezvoltare bună" (O ~ a plantelor se realizează greu), *bună dimineaţa (formulă de salut), *bună stare „stare bună", comisar principal, director adjunct, director general;
  9. substantiv + prepoziţie + substantiv: unt de cacao etc.

        Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (!bine-crescut „cuviincios", !bine-cunoscut „celebru", !bine-venit „oportun, agreat"; !apă-albă „cataractă", *bună-creştere „politeţe", !bună-dimineaţa „plantă", piatră-vânătă „sulfat de cupru"), fie într-un cuvânt: bineînţeles „desigur", !bunăstare „prosperitate", câteodată „uneori"; demult „odinioară" (S-a întâmplat ~), niciodată „nicicând", !niciun (adjectiv pronominal), untdelemn „ulei".
Note:
  1. Pentru că nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, grupurile de cuvinte nu au fost incluse ca atare în Dicţionar decât în măsura în care era necesar să se pună în contrast cu ele scrierea unor compuse.

4.3. Scrierea locuţiunilor

  1. Locuţiunile se scriu în general în cuvinte separate64, nedeosebindu-se grafic de grupurile libere de cuvinte. Este vorba de locuţiuni:
    1. adjectivale: altfel de „diferit”, astfel de „asemenea”, de prim rang „de calitatea întâi”;
    2. adverbiale: !altă dată „în altă împrejurare”, !alte dăţi „în alte împrejurări”, !cu bună ştiinţă, *de bunăvoie „benevol”, de altfel „de altminteri”, *în jur „în preajmă”, *în jur de „aproximativ”;
    3. conjuncţionale: *chit că, dat fiind că (considerată şi îmbinare liberă), !odată ce, *până ce, *până să;
    4. interjecţionale: !Doamne fereşte;
    5. prepoziţionale: *de jur împrejurul, *în ciuda, *în jurul, *în locul, !odată cu;
          !În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
    6. pronominale: !Domnia Lui, !Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, !Măria Ta;
    7. substantivale: aducere aminte „amintire”, alter ego „dublu”, !băgare de seamă „atenţie”;
    8. verbale: a aduce aminte „a aminti”, a avea de-a face, a băga de seamă „a observa”, a da năvală „a năvăli”;
          Scrierea în mai multe cuvinte distinge unele locuţiuni de cuvintele compuse cu o componenţă identică sau asemănătoare, scrise într-un cuvânt (altădată „odinioară”, fiindcă „deoarece”), sau de grupuri de cuvinte scrise diferit (de altfel „de alt soi”).
          Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive foneticetotdeauna (de-a berbeleacul, !dintr-odată) sau accidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (*aşa şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (!de (pe) când Adam-Babadam).
  2. Se scriu cu cratimă unele locuţiuni adverbiale rimate sau/şi ritmate: calea-valea, câine-câineşte, fuga-fuguţa, treacă-meargă, vrând-nevrând.
  3. Se despart prin virgulă grupurile componente ale unor locuţiuni adverbiale cu structură simetrică, uneori rimate sau/şi ritmate: cu chiu, cu vai; de bine, de rău; de voie, de nevoie.

        Vezi şi 4.2.5. Numerale.
Note:
  1. Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe locuţiuni — interpretate uneori şi ca grupuri de cuvinte — nu au fost incluse în DOOM1, în DOOM2 adăugâdu-se un număr restrâns.

marți, 20 aprilie 2010

4.2.9. Verbe

  1. Puţinele verbe compuse şi parasintetice sunt sudate şi se scriu, toate, într-un cuvânt: *a se autoacuza, a binecuvânta, a binedispune, a binevoi, a scurtcircuita, a se sinucide; a electrifica, a legifera, a multiplica, a prolifera, a telecomanda; a îngenunchea, a prescurta, inclusiv formaţii accidentale ca a furgăsi, a furlua.
  2. Se scrie într-un cuvânt gerunziul negativ compus cu adverbele mai sau prea intercalate între prefixul ne- şi verb: nemaiştiind, nepreaştiind (ca şi neştiind).

    Pentru participiile corespunzătoare v. 4.2.1. Adjective.

4.2.8.2. Substantive proprii

    Unele substantive proprii (nume de persoane sau de locuri) compuse aparţin unor tipuri care se regăsesc şi printre substantivele comune compuse şi se scriu în acelaşi mod cu acestea (v. 4.2.8.1. Substantive comune), dar există şi tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri, de persoane sau de instituţii etc.
    În cele ce urmează se au în vedere numele proprii româneşti, precum şi unele nume de locuri străine folosite în limba română.
    Unele substantivele proprii româneşti57 apar şi cu alte grafii decât cele recomandate de normele academice: este vorba de nume de persoane, a căror scriere (v. nota la Tab. 2) trebuie respectată, pentru a se păstra identitatea persoanei, şi de nume de locuri, care apar în acte oficiale sau în lucrări de specialitate sub forme diferite de cele din limbajul obişnuit.
    În funcţie de gradul de unitate, substantivele proprii se scriu:
  1. într-un cuvânt;
  2. cu cratimă;
  3. în cuvinte separate
Astfel:
    1. se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:

      • numeral cardinal + substantiv: nume de locuri (Şaptesate) sau de familie (Cincilei);
        Dar Trei Brazi (cabană).
      • prepoziţie sau articol + substantiv: nume de locuri (Subcetate, Suplai) sau de familie (Amarie(i), Celmare, Delavrancea, Dinvale);

        Dar şi Cel Mare58, Între Tarlale.
      • substantiv + adjectiv: nume de locuri (Câmpulung, Satulung) sau de familie (Boubătrân);

        Dar Baia Mare, Barbă-Albastră.
      • substantiv + prepoziţie + substantiv: Capdebo(u) (nume de familie);
      • substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: nume de locuri (Iacobdeal (deal), Sândominic) sau de familie (Hagiculea, Moşandrei);

        Dar şi Iacob Deal (sat), Hagi Culev.
      • compuse cu abrevieri (nume de locuri formate din fragmente de cuvinte combinate între ele sau cu cuvinte): Eurasia;
      • compuse provenite din izolări de propoziţii sau fraze: nume de locuri (Vaideei) sau de familie (Sparionoapte);
      • nume proprii religioase cu o structură complexă: Atotputernicul.
    2. se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii:

      • nume de locuri (cu excepţia toponimelor urbane) cu structura substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ, şi anume:

        • formate din două nume proprii de loc: Cluj-Napoca (localitate), Bicaz-Tulgheş (pas), Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin (judeţe), Guineea-Bissau (stat), Iezer-Păpuşa (masiv muntos);
        • cu structura nume propriu de loc + substantiv comun cu rol distinctiv (de cele mai multe ori termen generic geografic sau teritorial-administrativ): Devcea-Est, Devcea-Vest (vârfuri de deal), Domneşti-Sat, Domneşti-Târg (localităţi);

          Dar şi Iacobdeal (deal).
        • cu structura substantiv comun + nume propriu de loc (de cele mai multe ori in compuse cu un termen generic care nu se mai foloseşte actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realităţii locale actuale): Baia-Sprie, Ocna-Şugatag59 (localităţi), Pârâul-Cărbuna (pădure);
      • nume de persoane reale şi de personaje, şi anume:

        • prenume şi nume de familie compuse din două nume de persoane: Ana-Maria; Ioan Piuariu-Molnar;
        • nume de familie cu structura nume de persoană + nume geografic: Niculescu-Buzău, Rădulescu-Motru;
        • nume de personaje istorice, literare, religioase cu structura nume de persoană + substantiv comun indicând un rang, un grad, o funcţie etc. (indiferent de ordine): Fărcaş-Aga, Roşu-împărat (dar Împăratul Roşu), Ali-Paşa, Negru-Vodă60; Baba-Cloanţa, Hagi-Tudose;
          Unele nume de persoane se scriu şi într-un cuvânt: Anamaria, Hagiculea.
        • nume de personaje cu structura:

          • substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ:
            Rilă-Iepurilă;
          • substantiv în norninativ-acuzativ + substantiv în genitiv:
            Păunaşul-Codrilor, Zâna-Zânelor;
          • substantiv + adjectiv: Barbă-Albastră, Făt-Frumos, Harap-Alb;
          • substantiv + prepoziţie sau adverb + substantiv: Craiul-de-Rouă, Şchiopul-căt-Cotul;
          • adjectiv + ca + substantiv: Albă61-ca-Zăpada;
          • verb + substantiv (provenite din izolări): Strâmbă-Lemne;
          • nume de personaje cu structură complexă: !Statu-Palmă-Barbă-Cot, ]umătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop, Tic-Pitic-Inimă-de-Voinic;
    3. se scriu separat:

      • numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale, inclusiv din toponimia urbană (cu excepţia celor de sub 1.), cu structura:

        • prepoziţie + substantiv: Între Tarlale (stradă), La Om (vârf);
          Dar Subcetate.
        • substantiv + adjectiv: Asia Mică, Baia Mare, Marea Neagră, Noua Zeelandă, Peninsula Balcanică, Piatra Arsă (platou montan);
          Dar Câmpulung.
        • substantiv + numeral, indiferent de ordine: Bulevardul 1848, Trei Brazi (cabană), Zece Mese (stradă);
          Dar Şaptesate.
        • substantiv + prepoziţie + substantiv sau adverb: America de Nord, Câmpia de Vest, Cuţitul de Argint (stradă), Gara de Nord, Vinţu de Jos;
        • substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (şi valoare de apoziţie): Câmpia Burnas (stradă), Republica Mali, Sultanatul Oman;
        • substantiv + substantiv în genitiv: Balta Brăilei, Calea Victoriei, Delta Dunării, Gura Teghii (comună), Peştera Muierii, Piaţa Unirii, Valea lui Mihai (oraş);
        • cu structură complexă: Cracul cu Doi Lupi (punct geografic), Oceanul Îngheţat de Nord;
      • nume de persoane reale şi de personaje cu structura:

        • nume propriu de persoană + prepoziţie + nume propriu de loc: Pop de Băseşti, Radu de la Afumaţi;

          Când se consideră că prepoziţia face parte din numele de familie, nu se scrie separat: Delavrancea.
        • prenume ± cel + adjectiv: Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Petru Şchiopul, Stan Păţitul, Ştefan cel Mare.

              Când cel face parte din numele de familie, acesta se poate scrie şi într-un cuvânt: Celmare sau Cel Mare.
              Numele de localităţi, de artere urbane sau de instituţii provenite prin adoptarea altor nume proprii (în special de personalităţi, personaje, sau a unor nume geografice) trebuie să respecte scrierea numelor proprii respective: Mihail Kogălniceanu, Mircea cel Bătrân (localităţi), Sfântul Gheorghe62, dar aceasta nu se întâmplă totdeauna, cf. Mihai Viteazu, numele a cinci sate63.

    Note:
    1. V. şi 2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine.
    2. Cf. Pagini Albe. Cartea de telefon Bucureşti, Judeţul Ilfov, 2003-2004, vol. I.
    3. Scrise Baia Sprie, Ocna Şugatag în Eliza Ghinea, Dan Ghinea, Localităţile din România. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, s.v
    4. Dar scris Negru Vodă ca nume de localitate în Eliza Ghinea, Dan Ghinea, op. cit., s. v.
    5. Sau Alba-~.
    6. Sfântu Gheorghe în Eliza Ghinea, Dan Ghinea, op. cit, s. v.
    7. Cf. Eliza Ghinea, Dan Ghinea, op. cit., s. v.