vineri, 29 ianuarie 2010

3.1. Scrierea cu literă mică

    Se scriu, de regulă, cu litere mici:
  • substantivele comune (și asimilate acestora), precum și toate celelalte părți de vorbire folosite izolat sau în interiorul propozițiilor și al frazelor;
  • anumite abrevieri și simboluri.
    Detaliind, se scriu cu litera mică:
  1. substantivele comune și toate celelalte părți de vorbire, inclusiv primul cuvânt dintr-o comunicare, în următoarele situații:
    • când acesta este un cuvânt de declarație, iar comunicarea din care face parte urmează unei comunicări în vorbire directă:
      A adormit! zice cucoana. Caragiale
    • după puncte de suspensie, când între comunicări există o legătură strânsă:
      Se mișcă fata... clipește din ochi... Caragiale
          Când între comunicări nu există o legătură strânsă, comunicarea următoare începe cu literă mare.
          Se poate scrie cu literă mică și după celelalte semne de punctuație finale, atunci când comunicarea anterioară este prezentată ca neîncheiată:
      Ce-i? popă? negustor? Caragiale
      Fie-ți milă! e nevastă-ta, iart-o! Caragiale
    • după două puncte (în afară de cazurile în care ele precedă vorbirea directă sau un citat):
      Poarta țarinii era deschisă: intră pe ea. Sadoveanu
    • când cuvântul face parte dintr-un citat în ghilimele neprecedat de două puncte:
      Strecura printre dinții albi și mărunți câte un „ah!” care-i umplea pieptul. Delavrancea
    Când un citat între ghilimele este precedat de două puncte, el începe cu literă mare.
  2. Substantivele comune (chiar dacă provin din nume proprii) folosite izolat sau în interiorul unei comunicări, printre care cele care desemnează:

    • tipuri omenești denumite după numele propriu al unor personaje: un adonis, un apolo, un don juan, un harpagon, un mitică, un păcală;
    • obiecte denumite după creatorul lor (în sensul cel mai larg) sau după locul de proveniență: un marghiloman; hațegana, o havană, olandă;
    • Numele proprii folosite numai ocazional pentru a desemna obiecte se scriu cu literă mare.
    • ființe mitice multiple (indiferent de mitologia din care provin): !ciclop, elf, !gigant, iele, !muză, nimfă, !parcă, rusalcă, satir, !sirenă, !titan, trol;
    • funcții și calități (oricât de importante): avocat, cancelar, deputat, domn „domnitor”, general, han, ministru, pașă, prefect, premier, președinte, primar, prim-ministru, principe, rege, secretar de stat, senator, sultan, șah, voievod, vodă;
      Se scriu cu literă mică și numele domeniilor la care se referă funcțiile: ministrul de externe, ministrul afacerilor externe al..., dar numele oficiale complete de funcții se scriu cu literă mare.
    • sisteme economico-sociale (capitalism, feudalism), epoci geologice (mezozoic), perioade istorice relativ slab individualizate (epoca modernă, paleolitic, perioada contemporană), războaie care nu au nume unice (războaiele balcanice, punice);
      !Denumirile epocilor istorice de importanță majoră se scriu cu literă mare.
    • varietăți de plante și de animale, soiuri de vin, produse alimentare etc: aligote, angora, astrahan, băbească, buldog, cabernet, camembert, caniș, cornul-caprei (varietate de ardei), ionatan, merinos, sponcă, tigaie, țurcană;
      Pe etichete, numele unor produse se scriu cu literă mare.
    • substantivele cu sens generic care nu fac parte din numele propriu al entităților geografice și administrativ-teritoriale care le urmează: aleea Nucșoara, balta Călărași, băile Govora, bulevardul Nicolae Bălcescu, calea Floreasca, comuna Tudor Vladimirescu, fluviul Dunărea, insula Sfânta Elena, intrarea Popa Nan, județul Bistrița-Năsăud, lacul Gâlcescu, munții Carpați, orașul Dr. Petru Groza, parcul Herăstrău, pasul Bran, peninsula Florida, piața 1 Mai, republica Ucraina, râul Olt, strada Cuțitul de Argint, strada Pictor Luchian, șoseaua Mihai Bravul, vârful Ciucaș;
      Pe tăblițele indicatoare, în indicarea adresei, pe hărți etc, aceste substantive se scriu cu literă mare.
    • punctele cardinale (în afară de cazurile când desemnează o regiune sau când fac parte din nume de locuri): est;
  3. toate celelalte părți de vorbire din interiorul unei comunicări, inclusiv:

    • adjectivele din sintagme care denumesc varietăți de plante și de animale: măr crețesc, cireșe pietroase;
      Asemenea adjective se scriu însă cu literă mare când desemnează o rasă (și, dacă ar fi scrise cu literă mică, ar putea fi interpretate drept calificative oarecare).
    • pronumele de politețe: dumneata, dumneavoastră;
      În corespondență, pronumele de politețe maximă se scrie cu literă mare.
    • cuvintele ajutătoare din componența unor nume proprii, și anume:

      • articolul sau particulele din unele nume de persoane românești sau străine: Ludovic al XlV-lea, Ad al-Rahman, Ştefan cel Mare, Leonardo da Vinci, Charles de Gaulle, Andrea del Sarto, Joachim du Bellay, Abd el-Kader, Jeanne la Papesse, Ludwig van Beethoven, Friedrich von Schiller;
      • articolele, prepozițiile, conjuncțiile din nume de aștri (Scroafa-cu-Purcei), de entități geografice și administrativ-teritoriale (America de Nord, Oceanul înghețat de Nord, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii), instituții (Consiliul de Miniștri al Adunarea Națională a Republicii Franceze), sărbători (Ziua Internațională a Femeii);
        !În propoziție, elementele inițiale (cel de-)al, (cea de-)a din numărul de ordine al unor manifestări periodice se scriu cu literă mică: Participanții la !(cel de-)al X-lea Congres ...
  4. Uneori, în poezia modernă, primul cuvânt al fiecărui vers;
        În poezia de tip clasic, primul cuvânt al fiecărui vers se scrie cu literă mare.
  5. Abrevierile cuvintelor scrise cu literă mică: a.c. = anul curent, acad. = academician, -ă, art. = articol, d-ta = dumneata, l = lățime, It. = locotenent, m = metru (pentru abrevierile scrise cu litere mici și mari v. 3.2. Scrierea cu literă mare).
  6. !Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, in mod obișnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceaușescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe unele publicații ale editurii în cauză).
        Nu ni se mai pare necesară în momentul de față reluarea regulilor, încetățenite de multă vreme în limba română, potrivit cărora se scriu cu literă mică substantivele comune care denumesc popoare, zilele săptămânii și lunile anului și disciplinele de învățământ (care în unele limbi se scriu cu literă mare).

joi, 28 ianuarie 2010

3. Scrierea cu literă mică sau mare

    Scrierea cu literă mică sau mare[50] priveşte iniţiala cuvintelor, iar în cazul abrevierilor şi al simbolurilor — şi celelalte poziţii. Opţiunea pentru această caracteristică a literei depinde în special de:

  • poziţia elementului în text (în interiorul sau la începutul unei comunicări) şi punctuaţia acestuia;
  • natura elementului (substantive comune sau proprii, celelalte părţi de vorbire, abrevieri, simboluri) — indiferent de poziţia în text, litera mică sau mare fiind o marcă a caraterului de nume comun, respectiv propriu, mai ales în cazul cuvintelor care pot fi folosite cu ambele valori;
  • marcarea anumitor valori sau obţinerea unor efecte stilistice (importanţa, politeţea sau, dimpotrivă, desconsiderarea);
  • natura textului (obişnuit sau oficial; laic sau religios; poezie; corespondenţă; etichete, plăcuţe indicatoare, afişe, capete de tabel etc).
    Pentru unele situaţii există reguli obligatorii; în altele, scrierea cu literă mică, respectiv mare este facultativă, scrierea ocazională a unor cuvinte contrar regulilor obişnuite nefiind totdeauna o greşeală.
    Există cuvinte sau poziţii în care se foloseşte totdeauna litera mică, respectiv mare. Probleme pun mai ales situaţiile în care unul şi acelaşi (tip de) cuvânt se scrie fie cu literă mică, fie cu literă mare: mai ales în unele cazuri de treceri între nume comune şi nume proprii — care se produc în ambele sensuri, grafia depinzând de modul în care sunt tratate cuvintele în contextul respectiv —, distincţia nu este totdeauna uşor de făcut. Regulile privesc în special situaţiile in care pot exista ezitări; de aceea, ele sunt prezentate contrastiv, mai ales in funcţie de condiţiile folosirii cuvintelor în propoziţii şi de distincţia substantiv comun — substantiv propriu, care nu este totdeauna uşor de făcut.
    Scrierea cu literă mică sau mare a numelor unităţilor de măsură (kilogram, weber) şi a simbolurilor lor (kg, Wb), precum şi a simbolurilor altor termeni de specialitate (B pentru bor) nu face obiectul reglementărilor propriu-zis ortografice, ci al celor din domeniile respective, care trebuie respectate.
    Regulile de scriere cu literă mică sau mare diferă de la limbă la limbă, iar în scrierea limbii române, ele au variat în timp.

Note:

  1. Pentru alte denumiri v. 1.1.1. Alfabetul limbii române.

miercuri, 27 ianuarie 2010

2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine

1. În scrierea şi pronunţarea în limba română a numelor proprii — de persoane şi de locuri — străine, din limbi scrise numai sau şi cu alfabetul latin se respectă grafia şi pronunţarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jokaiocoĭ], pol. Mickiewicz [miţk'evič], germ. Miinchen [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeareecspir], Wall Streetălstrit], Yale [ǐeǐl], germ. Zeiss [ţaǐs].
    Pentru scrierea cuvintelor ajutătoare din componenţa numelor de familie străine v. 3. Scrierea cu literă mică sau mare şi 1.2.4. Cratima.
2. Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii şi a cuvintelor scrise cu alte alfabete (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu alte tipuri de sisteme de scriere (din chineză, japoneză ş.a.) există norme internaţionale (dintre care unele au fost adoptate şi ca standarde româneşti), precum şi sisteme proprii ale ţărilor respective: chin. Beijing [Beǐǧin] (scris şi pronunţat în trecut şi la noi Pekin), ar. Marrakech [Marakeş], jap. Okinawa ![Ochinava], rus. Onega, Tolstoi.
Numele statelor (şi cuvintele din aceeaşi familie — !belarus, !belarusă) trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea[49]: !Belarus, !Cambodgia, !Cóte d'Ivoire, !Myanmar.

3. Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi au, pe lângă formele cu grafia şi pronunţarea originare — folosite în lucrări de specialitate (hărţi, studii de limbă etc.) —, şi forme tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române (!folosite inclusiv în indicaţii bibliografice): it. Firenze [Firenţe]/Florenţa, engl. London [Landăn]/Londra, rus. Moskva [Mascva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [Nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [Varşava]/ Varşovia, germ. Wien [Vin]/Viena.

4. Unele nume proprii latineşti şi vechi greceşti circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă tradiţională, adaptată, cât şi în forma originară (care se foloseşte în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latineşti, când se reproduc cel puţin două dintre componentele lor): August/Augustus, Quintilian/ Quintilianus [Cvintilian(us)], Rodos/Rhodos.
    Normele actuale recomandă formele !Damocles — cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles —, Menalaos, !Oedip [ödip]/Oedipus[ödipus] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi al operei lui George Enescu), !Procust.
    În versuri se admite şi folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de care apare, mai frecvent, forma tradiţională Jupiter, cu corespondentul său din mitologia greacă Zeus,- pronunţat frecvent cu hiat [ze-us] în loc de forma pedantă, cu diftong, [zeŭs].
    Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă g.-d. de tipul !lui/zeiţei Artemis, Ceres, Dido, Palas Atena, Venus — formele de tipul Artemidei, Cererei, Didonei (în afară de cazul când se foloseşte şi nominativul Didona), Paladei Atena, Venerei, după modelul limbii de origine, fiind ieşite din uz.
    Când sunt folosite atât ca substantive proprii, cât şi ca substantive comune, unele dintre aceste cuvinte au forme sau/şi grafii diferite (acropolă, Acropole).

5. Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. haendelian/händelian.
    Vezi şi 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

Note:

  1. Cf. Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Protocol, Lista corpului diplomatic, Bucureşti, 2001.

marți, 26 ianuarie 2010

2.4.2. Accentul grafic

1. În limba română, de regulă, nu se notează vocala accentuată.

2. Utilizarea accentului ascuţit [´] este permisă pentru a marca distincţia dintre elemente omografe dar neomofone care diferă (şi) prin poziţia accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii (uneori supărătoare), în cazul unor:

  • cuvinte: ácele substantiv — acéle adjectiv pronominal; comedíe - comédie; companíecompánie; copíicópii; éra [era] substantiv - erá. [iera] verb; nódul s. articulat - nodúl s. nearticulat; şi adverb — şi conjuncţie, véselă adj. - vesé s.;
  • forme gramaticale: încuíe prezent — încuié perfect simplu;
  • variante accentuale (neliterare) ale unor cuvinte: duşmán - dúşman, vúlturvultúr.

3. Se păstrează accentul grafic din limba de origine în:

  • unele neologisme: bourrée, pietà;
  • nume proprii străine: Bâle, Molière, Valéry.

În unele limbi, accentul grafic are altă valoare decât aceea de a marca accentul tonic şi poate să nu coincidă cu locul acestuia: fr. Gérard [jerar], magh. Istvàn [iştvan].
4. La unele nume de locuri străine folosite în limba română nu se notează accentul (Bogota [bogota], Panama [panama], Peru [peru]), ceea ce poate duce la accentuări greşite.

luni, 25 ianuarie 2010

2.4.1. Accentul tonic

1. în limba română, accentul este liber. De aceea, el poate distinge cuvinte (companie „unitate militară" — companie „tovărăşie; societate"; mozaic s. - mozaic adj.) sau forme gramaticale (indicativ prezent persoana a IlI-a cântă - perfect simplu persoana a IlI-a singular cântă).

2. -a final este
  • accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -ea (cafea, musaca) şi în unele adjective împrumutate: grena, lila;
  • neaccentuat când este articol hotărât (casa, musacaua) şi în unele împrumuturi (tibia, widia), la care forma nearticulată şi cea articulată se confundă (unele şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie);

-i şi -u final sunt accentuaţi în unele împrumuturi: substantive (colibri, taxi; atu) şi adjective: kaki.

-o final este:
  • neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
  • accentuat în substantive şi adjective mai recente: antihalo, halo; bordo, indigo, maro.
3. Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-al, -an, -ar, -, -âş, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -, -iu, -lâc, -oi, -os, -şag, -şor, -șug, - tor, -ui), dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate (-bil47, -nic).

4. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere.

5. În funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum adi, aripă, avarie48, caracter, călugăriţă, doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă, miros, regizor, sever, şervet, unic.
    La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar in ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1: !acatist/acatist, anost/anost, !antic/antic, !gingaş/gingaş, !hatman/hatman, intim/intim, !jilav/jilav, !penurie/penurie, profesor/profesor, !trafic/trafic.
    Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugăriţă, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav, duşman).
În poezie se admite şi folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale.
    Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca:

  • indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi a Il-a plural şi imperativ persoana a Il-a plural — accentuate pe sufixul -e la conjugarea a Il-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea a IlI-a (tipul bateţi);
  • formele verbului a fi !suntem, !sunteţi.


6. Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la marea majoritate a numelor.
    El este însă mobil la:

  • substantivele no, g.-d. sg.; pl. nurori; so, surori;
  • la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) şi la plural (radiouri, zerouri).

La împrumuturile mai recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul.
    În flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinenţă) chiar la acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular adusei, I plural aduserăm.

7. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, şi un accent secundar, mai slab: aerodinamic, anteroposterior, meglenoromân.

8. Unele nume româneşti de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea şi structura lor: Vasiliu, dar Rotariu.

9. Trebuie evitată tendinţa deplasării accentului spre începutul cuvântului.

Note:
  1. În Îndeptar 5, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul.

  2. Variantă care s-a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.