DOOM 2

6.7. Verbul

2010-10-16T08:25:00.000-07:00

Hotărârea Academiei Române privind revenirea la â în scrierea limbii române are implicații și în scrierea unor verbe și anume:
- verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în î se scriu:
  - la sfârșit cu -î, și anume la infinitiv prezent (și la modurile și timpurile compuse cu acesta — viitor și condițional-optativ prezent), la indicativ perfectul simplu persoana a III-a singular (el, ea coborî) și la imperativ negativ persoana a II-a singular (nu coborî);
  - în interior cu â: indicativ prezent persoanele I și a II-a plural (coborâm, coborâți), perfect simplu persoanele I și a II-a singular și toate persoanele la plural (coborâi etc), mai-mult-ca-perfect toate persoanele (coborâsem etc), conjunctiv prezent persoanele I și a II-a plural (să coborâm, să coborâți), imperativ persoana a II-a plural (coborâți), gerunziu coborând, participiu și supin coborât (și modurile și timpurile compuse cu acestea — prezumtiv prezent, respectiv infinitiv perfect, perfect compus, viitor anterior, conjunctiv, condițional-optativ și prezumtiv perfect);
- gerunziul verbelor de conjugările I, a II-a și a III-a formate cu sufixul -ând se scrie cu â: cântând⁸⁰, având, tăcând, făcând, mergând, pierzând;
- la verbele care încep cu î- (a începe, a învinge), acesta se păstrează și în interiorul cuvântului, la modurile la care forma negativă se realizează cu prefixul ne- (și adverbele mai, prea): neîncepând, nemaiîncepând, neînceput.
Cealaltă prevedere a Hotărârii Academiei Române din anul 1993 privește modificarea scrierii formelor de indicativ prezent persoanele I singular și plural și a II-a plural ale verbului a fi, revenindu-se la scrierea lor anterioară, cu u: sunt, suntem, sunteți⁸¹ (pronunțate ! [suntem], [sunteți], și nu [sîntem], [sînteți]).
!Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite / populare.
Imperativul negativ se formează de la infinitiv, de aceea la verbe ca a duce, a face, a fi, a zice diferă de cel pozitiv: du/nu duce, fă/nu face, fii/nu fi, zi/nu zice etc.
Verbe de conjugarea I
- a agrea, a crea, a procrea, a recrea, a suplea păstrează vocala e din rădăcină înaintea sufixului de prezent: agreez, agreezi, agreează.
- !a continua are, conform normei actuale, la indicativ și conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (eu) (să) !continui (nu continuu).
- a da are imperfectul dădea, dar a reda „a descrie” - reda.
- !a decerna trebuie conjugat cu -ez: (eu) (să) !decernez (nu decern).
Verbe de conjugarea a II-a
- a avea are la conjunctiv prezent, persoana a III-a singular și plural, forma (să) aibă (nu să aibe, să aivă).
- Sunt de conjugarea a II-a, cu infinitivul (și toate formele compuse cu el) în -ea (și nu de conjugarea a III-a, cu infinitivul în -e), verbe ca a cădea; a părea și derivatele lui; a plăcea; a prevedea.
- a cădea; a părea, a plăcea, a prevedea, a scădea, a tăcea au la indicativ și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, accentul pe desinență: (să) cădem, (să) cădeți (nu să) cadeți).
Verbe de conjugarea a III-a
- a bate, a duce, a face, a merge au la indicativul și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, accentul pe temă: (să) batem, (să) bateți (nu (să) batem);
- a scrie păstrează vocala e la indicativ și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, și la imperativ, persoana a II-a plural: (să) scriem, (să) scrieți; scrieți (nu: scrim, scriți).
Verbe de conjugarea a IV-a
- Se scriu la infinitiv prezent (și formele compuse cu acesta), precum și la perfectul simplu, persoana a III-a singular, cu un singur -i: a veni, (el) veni, dar la persoana I a aceluiași timp — cu -ii: (eu) venii.
- !a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/ o formă de învățământ”, trebuie conjugat fără -esc: (eu) (să) !absolv (nu (eu) (să) absolvesc).
- a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma !(ei) miros (nu (ei) miroase).
- a trebui⁸² are la indicativ prezent, persoana a III-a, forma trebuie, dar la conjunctiv prezent (să) trebuiască.
Sunt considerate la fel de corecte formele verbelor a voi și a vrea, nu însă și cele rezultate prin contaminarea lor (imperfect vroiam etc).

Principalele forme neregulate sunt înregistrate în Dicționar.

Note:

↑Verbele de conjugarea I în -ia (apropia, muia, tăia) au gerunziul în -ind: apropi-ind etc.
↑Conform unei tradiții latinizante întrerupte prin reforma ortografică anterioară, deși nu provin din formele corespunzătoare din latină, ci din conjunctivul latin, continuat în formele moștenite scrise anterior sînt etc. Redarea acestora din urmă trebuie făcută acum cu â: sânt etc.
↑Care este și verb personal, cu persoana a III-a plural la imperfect trebuiau, perfectul simplu trebuiră, perfectul compus au trebuit, mai-mult-ca-perfect trebuiseră, viitor vor trebui etc.

6.6.4. Pluralul

2010-10-13T14:16:00.000-07:00

Substantivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: cafegiu, copil, fiu — cafegii, copii, fii — cafegiii, copiii, fiii.
Poate exista ezitare în ce privește forma de plural (în cadrul aceluiași gen) la unele substantive feminine cu pluralul (și genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i și neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opțiunea normei actuale este una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferință pentru una dintre ele (indicată prima în Dicționar); precum !căpșuni/căpșune, !cireșe/cireși, !coarde/corzi, !coperte/coperți, !găluște/găluști, ca și râpe/râpi, respectiv !niveluri/nivele „înălțime, stadiu, treaptă”, ca și chipie/chipiuri, tuneluri/tunele;
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar !gagici, !poieni, !țigănci) și neutre precum chibrituri (chibrite fiind simțit ca incult), dar !seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu);
- substantivele feminine formate cu sufixul -toare care au sensuri diferite se constituie în serii dintre care cele care desemnează persoane au pluralul la fel cu singularul (apărătoare, lipitoare), în timp ce au pluralul în -i cele care desemnează obiecte (apărători) sau animale (lipitori).
Normele actuale recomandă păstrarea alternanței la pluralul substantivului cotidian — cotidiene (așa cum se comportă adjectivul din care provine).
Pentru pluralul în -i al unor termeni tehnici v. 6.6.1. Genul.
Desinența de plural se leagă prin cratimă la cuvintele greu flexionabile, precum numele literelor și sunetelor: x-uri.
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluții diferite, și anume:
- folosirea unor substantive cu aceeași formă la singular și la plural: !dandy, *gay, !hippy, !peso, *playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor românești, prin formarea pluralului:
  - la cele masculine — cu desinența -i, cu altenanțele fonetice corespunzătoare: *adidași, *bodyguarzi/bodigarzi, *brokeri, *dealeri, *rackeți, ca boși;
  - la cele neutre, în general cu desinența -uri, legată
    - direct la cuvintele — chiar nedaptate sub alte aspecte — care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boarduri [borduri], clickuri [clicuri], *gadgeturi [gheǧeturi], *itemuri [itemuri], *trenduri [trenduri], !week-enduri [uĭkenduri]);
    - prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (!bleu-uri [blöuri], show-uri [șouri]) sau care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: *party-uri, *story-uri.

V. și 1.2.4. Cratima, 6.1. Adjectivul., 6.3. Articolul.

6.6.3. Genitiv-dativul singular

2010-10-12T14:11:00.000-07:00

La substantivele feminine de tipul apărătoare, casă, femeie, gramatică, lipitoare, vulpe, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat (niște apărătoare (persoane) sau apărători (obiecte), case, femei, gramatici, lipitori, vulpi — acestei apărătoare sau apărători, case, femei, gramatici, lipitori, vulpi), iar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la genitiv-dativul singular nearticulat; apărătoarei sau apărătorii, casei, femeii, gramaticii, lipitorii, vulpii.
La substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -ie în hiat (tipul câmpie, pustie, vie), genitiv-dativul nearticulat este de asemenea identic cu pluralul (acestei câmpii, pustii, vii), dar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la nominativ-acuzativul singular nearticulat: câmpiei, pustiei, viei.
Substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular în -e sau -ee (care au pluralul tot în -ee sau nu se folosesc la plural) au aceeași formă și la genitiv-dativul singular nearticulat: justețe, onomatopee; acestei justețe, onomatopee, iar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la această formă comună: justeței, onomatopeei.
La substantivele feminine cu pluralul în -uri, genitiv-dativul singular nu corespunde formei de plural: trebi față de treburi.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dațivul singular diferit: !maică¹ „călugăriță”, g.-d. art. maicii; !maică² „marnă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii; soră¹ „grad de rudenie”, g.-d. art. surorii, soră² „infirmieră”, g.-d. art. sorei; la substantivul piele, genitiv-dativul diferă in funcție de sens: pielii, dar (la animale) pieii.
La unele substantive feminine nume de rudenie terminate în -ică, precum și la substantivul masculin vlădică, asemănător formal cu ele, sunt admise mai multe forme de genitiv-dativ singular: mămicăi/mămicii/mămichii, vlădicăi/vlădicii/vlădichii.
Formațiile cu structura substantiv denumind persoane (grade de rudenie sau relații sociale) + adjectiv posesiv: bunicu-meu, bunică-mea, nevastă-mea, soră-mea au genitiv-dativul la masculin cu articolul proclitic lui: lui bunicu-meu, iar la feminin bunică-mii, nevesti-mii, soră-mii.
Unele substantive proprii provenite din substantive comune au genitiv-dativul diferit de acela (articulat) al substantivelor comune respective: lui Brăduț, Floricicăi/Floricichii, Vioarei, față de brăduțului, floricelei, florii.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Floricicăi/Floricichii, !Ilenei/lleanei.

V. și 6.6.4. Pluralul, 6.3. Articolul.

6.6.2. Nominativ-acuzativul singular

2010-10-12T13:49:00.000-07:00

Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l și pluralul în -e și le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: !bretea pentru sensurile „fâșie de susținere la îmbrăcăminte; ramificație rutieră”, !sanda (nu sandală).
Tendința distingerii între forma de singular și cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a unui singular precum !cârnat (nu cârnaț).
Norma nu admite decât formele salariu, serviciu, nu salar, servici, prima fiind taxată în cel mai bun caz ca regională, iar a doua ca incultă.
La substantivele feminine neologice nume de ocupații terminate în -ogă, norma nu a admis (și) formele în -oagă: filologă (nu (și) filoloagă — evitată, probabil, și din cauza coincidenței finalei cu adjectivul oloagă), pedagogă; aceste forme feminine sunt însă rar folosite, existând tendința de a utiliza cu referire la femei echivalentul masculin (expresie a unei puternice rezistențe față de încercările de feminizare a numelor de ocupații): Ea este filolog (dar fizician/fiziciană etc).
Norma literară respinge forma doctoră, admițând numai doctoriță.

6.6.1. Genul

2010-10-10T16:49:00.000-07:00

Substantivele la care există ezitare în ce privește apartenența la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicații asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situații:
- cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) sunt specializate pentru sensuri sau domenii diferite: !a¹ (literă) s. m./s. n., *a² (sunet) s. m.; !basc²/bască³ „beretă”, !basc³ „adaos la bluză sau jachetă”, bască² „albie, lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască³ „limbă”; !colind¹ „colindat”, colind²/colindă „cântec”; zăloagă „semn de carte, capitol”, !zălog¹ „arbust”, !zălog² „garanție”;
- ambele sunt admise ca variante literare libere: !basc²/bască¹ (beretă), colind¹/colindă (cântec);
- norma actuală a optat pentru un singur gen, și anume !masculin, !clește masculin (cu pl. clești), !foarfecă feminin;
!Conform tendinței de specializare, la unii termeni, a masculinului pentru limbajul tehnic, norma actuală admite și genul masculin (și deci pluralul în -i) la substantive ca !element¹ (de calorifer) s. m., pl. elemenți, față de !element² „fenomen, componentă” s. n., pl. elemente; !robinet s. n./s. m., pl. robinete/robineți; virus¹ „program de calculator” s. m., pl. viruși, virus² „agent patogen” s. n., pl. virusuri.
La substantivul împrumutat din engleză mass-media s-a admis (în acord cu forma și în conformitate cu trecerea unor plurale neutre latinești la origine la feminin singular) folosirea lui ca feminin singular (!mass-media actuală), cu genitiv-dativul articulat !mass-mediei (prin intermediul mass-mediei).

6.6. Substantivul

2010-10-10T15:27:00.000-07:00

6.5. Pronumele şi adjectivul pronominal

2010-10-10T15:26:00.000-07:00

Acordul în persoană, gen, număr și caz al adjectivului pronominal de întărire însumi (pentru formele sale v. Dicționarul s.v. însumi, însuți, însuși, înșine, înșivă, înșiși) este obligatoriu.
Pronumele și adjectivul demonstrativ de depărtare și de identitate se scriu la feminin singular aceea [ačeia], aceeași [ačeiași], iar la masculin plural aceia, aceiași.
Pronumele și adjectivele posesive noștri, voștri se scriu totdeauna cu un singur -i (ai noștri tineri, tinerii noștri), pentru că nu primesc articol.
!În construcția cu prepoziția de (care și-a pierdut sensul partitiv, dobândînd sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite atât pluralul, cât și singularul: !un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.
Prepoziția pe la acuzativul pronumelui relativ care cu rol de complement direct este obligatorie (Omul pe care l-am văzut, nu Omul care l-am văzut).

6.4. Numeralul

2010-10-10T14:24:00.000-07:00

Numeralul cardinal unu se scrie fără -l final (scrierea cu -l fiind hipercorectă), spre deosebire de pronumele nehotărât: N-au fost aleși doi reprezentanți, ci numai unu; Dintre trandafiri, cei mai bine miroseau doi albi și unu roz, dar Unul a reușit, celălalt nu.
Numeralul cardinal „12” și cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei, clasa a douăsprezecea (dar se acceptă și formele de masculin în indicarea datei: doi|doisprezece|douăzeci și doi mai).
Norma a acceptat formele paisprezece, șaisprezece, șaizeci (în loc de patrusprezece, șasesprezece, șasezeci, care nu mai sunt admise, fiind pedante) și pronunțările în tempo rapid [činsprezece] și [činzeci] pentru numeralele compuse cu cinci, precum și în numeralele ordinale corespunzătoare.
Numeralele „17” și „18” se pronunță (și se scriu în litere) în conformitate cu numeralele simple de la care sunt compuse, fără (altă) vocală de sprijin (i, â, u) în interior: șaptesprezece, optsprezece.
Nu sunt admise de normă forme ca unșpe, unsprece, șaispce; unșpce; douășunu; pașopt (deși este acceptat derivatul pașoptist); douăjde mii; o mie și unu; două mii (milioane etc.) și o sută.
Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni trebuie folosit numeralul ordinal și nu cel cardinal: Întâi Decembrie, Întâi Mai, nu Unu Decembrie, Unu Mai.
!Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului și forma întâia: clasa !întâi/întâia.
Aproximația în interiorul unor limite numerice se redă fie prin construcții cu prepoziții (S-au prezentat între douăzeci și treizeci de persoane. Temperaturile minime se vor situa între 2 și 4 grade, Deschis între 10 și 18/de la 10 la 18, Am concediu de la 1 (până) la 31 august), fie, în scris, prin alăturarea numeralelor, despărțite prin linie de pauză (S-au prezentat douăzeci — treizeci de persoane, Temperaturile minime vor fi de 2 – 4 grade, Deschis 10 –18, Concediu 1 – 31 august), dar nu prin combinarea celor două procedee (nu: Deschis între 10 – 18).
În texte, numeralele se scriu rar „în litere” (cu excepția unor documente comercial-administrative, de exemplu în formulare, pentru securizarea sumelor de bani înscrise) și mai frecvent cu cifre, cu excepția numeralelor sub zece, care se scriu în general în text în cuvinte (Alfabetul limbii române are 31 de litere, dintre care nouă sunt litere-vocale).
Exprimările la sută și procent(e) fiind echivalente, nu trebuie folosite împreună: 2%/doi la sută/două procente (nu două procente la sută).
Valoarea de genitiv se exprimă cu ajutorul prepoziției a, iar cea de dativ – eu prepoziția la, ambele + acuzativul (votul a doi senatori; a dat note la doi elevi).

6.3. Articolul

2010-10-08T16:15:00.000-07:00

Articolul hotărât la norninativ-acuzativ masculin și neutru singular -l este obligatoriu în scris, precum și în vorbirea solemnă, chiar dacă in vorbirea curentă actuală se manifestă tendința de a nu-1 mai pronunța (la numele proprii de locuri, situația este încă neclarificată).
Unele substantive nume de plante sau animale sunt numai formal articulate, admițând la această formă și articol nehotărât: o floarea-soarelui.
Numele unor dansuri populare, cunoscute in general sub forma articulată hotărât (hațegana), pot fi folosite și nearticulat: La hațegană, pașii sunt ...(eventual și la plural: au jucat două hațegane).
La unele substantivele provenite din abrevieri există in prezent tendința de a le folosi nearticulat, ca nume proprii: !O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul...).
Norma literară nu admite folosirea articolul hotărât proclitic lui la genitiv-dativul singular al substantivelor comune feminine: mamei (nu lui mama).
La substantivele și adjectivele care au la finală grupuri consonantice terminate în l sau r, la plural trebuie făcută distincție în scris intre formele nearticulate de tipul acești/doi/niște/noii membri, adj. ochii ei albaștri, și formele articulate de tipul toți membrii, albaștrii ei ochi.
Genitiv-dativul plural articulat al substantivului ou este ouălor (nu ouălelor).
Articolul posesiv la feminin singular este a și înaintea genitiv-dativului adjectivului posesiv postpus: (al) unei prietene a mele (nu ale).
Unele nume proprii, mai ales de locuri, pot primi, formal, articol: Aachenul/!Bucureștiul este un oraș foarte vechi.
Articolul hotărât enclitic (singular și plural) se leagă cu cratimă:
- în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: acquis-ul [achiul], !bleu-ul [bloul], show-ul [șoul];
- în împrumuturile care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: !dandy-ul (nu dandiul), dandy-i; *gay-ul, gay-i; !hippy-ul, hippy-i;
  *party-ul; *playboy-ul, playboy-i; *story-ul.
  !Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului la împrumuturile — chiar nedaptate sub alte aspecte — care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boardul [bordul], clickul [cricul], *gadgetul [gadgetul], *itemul [itemul], trendul [trendul], !week-endul [uikendul].
- la cuvintele greu flexionabile: pH-ul, RATB-ul; x-ul; 10-le, 11-le;
- în numele de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: Bruxelles-ul [brüselul].

V. și 1.2.4. Cratima, 6.1. Adjectivul, 6.6. Substantivul.

6.2. Adverbe si locuțiuni

2010-10-08T15:11:00.000-07:00

Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a lui ca, virgulă) în loc de ca pentru evitarea cacofoniilor (şi cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcţii de tipul ca și consilier, care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum a fost numit consilier sau l-a luat drept consilier, în calitate de consilier.
Adverbul decât „doar, numai" se foloseşte numai în construcţii negative (N-am decât o soră), în timp ce sinonimele sale se întrebuinţează în construcţii pozitive (Am doar/numai o soră).
Locuțiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului; astfel, locuţiunea adverbială !altă dată nu are plural.

6.1. Adjectivul

2010-10-08T15:05:00.000-07:00

Adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: cercel argintiu, cercei argintii, argintiii cercei.
La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, cutaneu, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, infecţii cutanee; acestei note bune, mari speranţe, infecţii cutanee, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât -i la genitiv-dativul nearticulat: bunei note, marii speranţe.
La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -iu (tipul argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii, acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât -i la nominativ-acuzativul singular nearticulat: pustiei întinderi.
Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (şi la genitiv-dativ singular nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi, dragile mele, nu drage, dragele; dar ultimele, nu ultimile); forma dragă se foloseşte în adresare atât pentru feminin, cât şi pentru masculin.
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) — oa, în ordinea de preferință !analoagă/analogă, !omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu oa (barocă, echivocă).
Adjectivele terminate la masculin singular în -uos au femininul singular în -uoasă (respectuoasă, somptuoasă) şi plural în -uoase (respectuoase, somptuoase).
La adjectivele terminate în -uu, norma actuală recomandă în continuare pronunţarea finalei ca hiat: m. sg. ambiguu (-gu-u), f. ambiguă (-gu-ă), f. pl. ambigue (-gu-e), dar m. pl. ambigui (-gui).
Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la genitiv-dativ plural desinenţa pronominală -or: anumitor; acestea, precum şi destul, divers, felurit, numeros, pot exprima la plural valoarea de genitiv printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de dativ — cu prepoziţia la, ambele + acuzativul, ca şi numeralele (votul a zece/a numeroşi parlamentari).
Adjectivele invariabile au aceeaşi formă la toate cazurile/genurile/numerele, printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, motrice, perspicace.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre", chiar dacă au la singular formă de !masculin, iar la plural, dacă au, formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen.

V. şi 6.3. Articolul, 6.6. Substantivul.

6. Câteva norme morfologice

2010-09-25T17:02:00.000-07:00

Morfologia este prea vastă pentru a putea face obiectul unei prezentări exhaustive într-un dicționar. De aceea — până la apariția noii ediții a Gramaticii Academiei —, în cele ce urmează atragem atenția numai asupra câtorva aspecte gramaticale, cu incidență asupra scrierii și a pronunțării, în legătură cu care se fac mai frecvent greșeli sau există dubii, insistând asupra unor modificări de normă din DOOM² față de DOOM¹.
Părțile de vorbire sunt prezentate în ordine alfabetică.

Pentru unele modificări ale normelor în raport cu DOOM¹ v. și NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI. Pentru scrierea și pronunțarea unor cuvinte și forme gramaticale v. și 1.2. Semnele ortografice, 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară, 3. Scrierea cu literă mică sau mare, 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuțiunilor și grupurilor de cuvinte, 5. Despărțirea în silabe și la capăt de rând.

5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice

2010-09-25T16:54:00.000-07:00

!La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite — atunci când spațiul nu permite evitarea ei — și despărțirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuțiuni: aducere-|aminte, aide-|memoire, bun-|gust, calea-|valea, ex-|ministru, shakespeare-|ian;
- !împrumuturi la care articolul și desinențele se leagă prin cratimă: flash-|ul, flash-|uri;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, du-|te, fir-|ar, văzându-|mă, chiar când rezultă secvențe care nu sunt silabe: dintr-|un, într-|însa (caz în care se recomandă evitarea despărțirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.
  Despărțirea la locul cratimei nu se face însă când la sfârșitul primului rând sau/și la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă (dându-|i, i-|a, s-|a), o consoană + semivocala (mi-|a) sau o consoană + -i „ șoptit”: dă-|mi.
  La grupurile ortografice mai scurte, despărțirea bazată pe pronunțare (din|tr-un, fi|r-ar, în|tr-însul/într-în|sul) trebuie evitată, deoarece mărește numărul cratimelor, contravenind principiului estetic în ortografie; la cele mai lungi sau când este absolut necesar, despărțirea se poate face şi în alt loc decât acela al cratimei, în funcție de poziția ocupată față de sfârșitul rândului: du|cându-se.
La cuvintele scrise cu apostrof, pentru păstrarea unității lor, despărțirea la capăt de rând trebuie evitată când locul despărțirii ar coincide cu locul apostrofului.
V. şi 5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor.

5.2.2. Despărţirea după structură

2010-09-25T15:50:00.000-07:00

Despărțirea după structură este acceptată atunci când capătul rândului coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”. Ea coincide, în multe cazuri, cu despărțirea după pronunțare.
Elementelor componente ale cuvintelor formate li se poate aplica, dacă este necesar, despărțirea după pronunțare.

Despărțirea după structură nu se folosește pentru a indica rostirea silabisită.

Se pot despărți și după structură cuvintele (semi)analizabile (formate în limba română sau împrumutate):

compuse⁷⁹: !arterios-cleroză/arterio|scleroză, !al-tundeva/alt|undeva, !des-pre/de|spre, !drep-tunghi/drept|unghi, !por-tavion/port|avion, !Pronos-port/Prono|sport, !Romar-ta/Rom|arta.
Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărțirii după structura din limba de origine: back-hand.
derivate cu prefixe: !anor-ganic/an|organic, !de-zechilibru/dez|echilibru, !ine-gal/in|egal, !nes-prijinit/ne|sprijinit, !nes-tabil/ne|stabil, !nes-trămutat/ne|strămutat, !pros-cenium/pro|scenium, !su-blinia/sub|linia;
Nu se despart prefixele care s-au redus la o singură consoană: ra-lia, spul-bera.
dintre derivatele cu sufixe, numai cele formate cu sufixe care încep cu o consoană de la teme terminate în grupuri de consoane: sa-vant-lâc, stâlp-nic, vârst-nic, za-vist-nic.
La unele dintre aceste cuvinte, despărţirea după structură coincide cu despărţirea după pronunţare, facilitând-o.
V. şi 5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice.

!Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe (ca în într|ajutorare, nevr|algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinǧectomie].

În compuse şi în derivatele cu prefixe în care ultimul sunet al primului element şi primul sunet al elementului următor se confundă într-o singură literă, în despărţirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau rădăcinii: om | organic, top | onomastică.

!Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (lab-stract, !su-biect) sau evitarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: !a-broga, !o-biect.

Note:

↑Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin unul există independent şi eu un sens care corespunde celui din compus.

5.2.1.3. Succesiunea CC-CCC („Cinci consoane între vocale se despart după a doua consoană")

2010-09-17T15:56:00.000-07:00

În succesiunile de cinci consoane (foarte rare), despărţirea se face după a doua consoană: ång | ström; opt | sprezece.

Sunt tratate la fel succesiunile care cuprind combinațiile ch, gh (+ e, i): port-schi.

5.2.1.2.3. Succesiunea C-CCC („Patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

2010-09-03T16:02:00.000-07:00

În succesiunile de patru consoane între vocale, despărţirea se face după prima consoană: !ab-stract, con-structor, în-zdrăveni.

EXCEPŢII

1. Despărţirea CC-CC

În unele succesiuni de patru consoane, despărţirea se face după a doua consoană: feld-spat, gang-ster, tung-sten, horn-blendă.
Alte succesiuni de patru consoane care se despart (şi) după a doua consoană (nsfr, nsgr, nspl, rtch, rtdr, rtsc, rtst, stpr, stsc, stşc) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (serni)analizabile, cărora li se poate aplica despărţirea după structură, care este destul de transparentă şi conduce la acelaşi rezultat. Este vorba de:

formaţii cu elementul de compunere port-: port|drapel, port|sculă, port|stindard;
derivate cu prefixe:
- post-: post|prandial, post|scenium, post|şcolar;
- trans-: trans|frontalier, trans|gresa, trans|planta.

Sunt tratate la fel succesiunile în care primele două consoane sunt urmate de ch, gh (+ e, i): port-chei.

2. Despărţirea CCC-C

În unele succesiuni de patru consoane în care nicio segmentare fonetică nu se susţine, despărţirea se face, convenţional, după a treia consoană: dejurst-vă, vârst-nic (în ultimul caz, cu acelaşi rezultat ca al despărţirii după structură).

5.2.1.2.2. Succesiunile C-C(C)(C) („Două,trei sau patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

2010-09-03T15:49:00.000-07:00

În succesiunile de două-patru consoane între vocale, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană.

Succesiunea C-C

(VC-CV, VSC-CV, V-CSV)

(„Două consoane între vocale se despart”)

Două litere-consoane între litere-vocale se despart, a doua consoană trecând la secvența următoare.
Cele două consoane pot fi:

identice, notând același sunet ca și consoana simplă (kib-butz, mil-lefiori, în|nora, inter|regn⁷⁷, bour-ree, fortis-simo, wat-tul) sau, in cazul lui cc + e, i, sunete diferite ([kč]): ac-cent;

h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană dublă: ohm-metru [ommetru].
diferite: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-vență, caf-tan, vaj-nic, cal-cula, mul-te, toam-nă, în-ger, lun-git, mun-te, cap-să, aștep-ta; azvâr-li (inf., perf. s.), cer-ne; ur-șii; as-cet, os-cior, as-tăzi, muș-ca, ex-cursie, imix-tiune;

   Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală, element al unui diftong descendent (trais-tă) sau când după consoană urmează o semivocală, element al unui diftong: dor-mea.
   Sunt tratate la fel succesiunile de două sunete consoane dintre care prima este notată prin două litere: business-man, watt-metru.
   În schimb, c, g urmate de h (+ e, i) care notează două sunete în împrumuturi se despart: bog-head [bog-hed].
   Consoanele urmate de i „șoptit” se comportă ca o consoană: albi (adj.), az-vârli (ind. prez.), cerbi, dormi (ind. prez.), ori-ce — dar al-bi (vb.), az-vâr-li (inf., perf. s.), dor-mi (inf., perf. s.).

EXCEPȚII

Trec împreună la secvența următoare succesiunile de consoane care au ca al doilea element l sau r și ca prim element b, c, d, f, g, h, p, t și v, adică grupurile
bl: ca-blu br: neo-brăzat cl: pro-clama cr: nea-crit dl: Co-dlea dr: co-dru fl: nea-flat fr: pana-frican gl: nea-glutinat gr: nea-gricol hl: pe-hlivan hr. ne-hrănit pl: su-plu pr: cu-pru tl: ti-tlu tr: li-tru vl: nee-vlavios vr: de-vreme

Pentru combinațiile de două consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet v. Succesiunea C-C.
Nu se despart literele-consoane duble din cuvinte și nume proprii cu grafii străine, care notează sunete distincte de cele notate prin consoana simplă corespunzătoare din limba română: ll [l'] (caudi-llo).

Succesiunea C-CC

(„Trei consoane între vocale se despart după prima consoană”)

În succesiunile de trei consoane, despărțirea se face după prima consoană: ob-ște, fil-tru, circum-spect, delin-cvent⁷⁸, lin-gvist, cin-ste, con-tra, vâr-stă, as-clepiad, cus-cru, es-planadă, as-pru, as-tru, dez-gropa.

Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent: mais-tru.

La fel se despart și consoanele urmate de ch, gh (+ e, i): în-chega, în-chide, în-gheța, în-ghiți.
Sunt tratate la fel succesiunile de trei litere-consoane din împrumuturi și cuvinte străine în care combinațiile ch, gh notează un singur sunet (af-ghan) sau din cuvinte în care prima consoană este urmată de i „șoptit”: câteși-trei.

Unele succesiuni de trei litere-consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine se comportă ca o singură consoană: tch [č] în ke-tchup.

EXCEPȚIE

În următoarele succesiuni de trei consoane, despărțirea se face după primele două consoane:
lp-t: sculp-ta mp-t: somp-tuos mp-ț: redemp-țiune nc-ș: linc-șii nc-t: punc-ta nc-ț: punc-ție nd-v: sand-vici rc-t: arc-tic rt-f: jert-fă st-m: ast-mul
Alte succesiuni de trei consoane care se despart (și) după a doua consoană (ltč, ldm, lpn; ndb, ndc, nsb, nsc (și nsč), nsd, nsf nsh, nsl, nsm, nsn, nsp, nss, nsv; ntl; rgș, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtț, rtv; stb, stc, std, stfi stg, stl, stn, stp, str, sts, stt, stv) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (serni)anali-zabile, cărora li se poate aplica despărțirea după structură, care este destul de transparentă și conduce la același rezultat. Este vorba de:

compuse: alt|ceva, ast|fel, feld|mareșal, fiind|că, hand|bal;
formații cu elemente de compunere, ca port-: port|bagaj, port|cuțit, port|hart, port|jartier, port|moneu, port|perie, port|sabie, port|tabac, port|țigaret, port|vizit;
derivate cu prefixe;
- post-: post|belic, post|comunism, post|decembrist, post|față, post|garanție, post|liceal, post|natal, post|pașoptist, post|revoluționar, post|sincron, post|totalitar, post|verbal;
- trans-: trans|borda, trans|carpatic, trans|cendental, trans|danubian, trans|făgărășean, trans|humanță, trans|lucid, trans|misibil, trans|național, trans|portabil, trans|saharian, trans|vaza;
derivate de la baze terminate în grupuri de consoane cu sufixe ca -lâc (savant|lâc), -nic (pust|nic, stâlp|nic, zavist|nic),-șor (târg|șor).

Note:

↑La ultimele două cuvinte, despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură.
↑În Limba română. Manual pentru clasele a IX-a și a X-a (școli normale, licee și clase cu profil umanist), (coord. Florin D. Popescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 71, a fost introdus în seria de excepții și grupul ncv, deși nu figurează în lista din DOOM¹ și, prin urmare, trebuie despărțit după regula generală.

5.2.1.2.1. C (V-CV, VS-CV, SVS-CV, V-CSV) („O consoană între vocale trece la secvenţa următoare")

2010-07-26T15:56:00.000-07:00

O consoană între litere-vocale trece la secvenţa următoare: ba-bă, fa-că, n-ce, ve-cin, po-diș, rea-fișa, le-ge, ha-haleră, nea-jutorat, ira-kian, mă-lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, soa-re, ie-se, ma-şină, ia-tă, ţa-ţă, ta-vă, kilo-watt, ta-xi, ree-xamina, ra-ză, reau-zi (inf., perf. s.), flo-rile, fu-gi (irtf.; perf. s.), o-chi (verb), po-mii.
La fel se comportă și:

ch, gh (+ e, i) in cuvinte românești: ure-che, nea-chitat, le-ghe, li-ghioană;
qu [kv]: se-quoia.

   Regula este valabilă şi când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent (au-gust, bojdeu-că, doi-nă, mai-că, pâi-ne, hai-ku) sau al unui triftong cu structura SVS (lupoai-că) ori când consoana este urmată de un diftong: re-seamănă.
   O consoană urmată de i „șoptit” nu se desparte de vocala precedentă: ari, buni, cobori, flori, fugi (ind. prez.), ochi (substantiv), pomi, auzi (ind. prez.).
   Se comportă ca o singură consoană combinațiile de două sau trei litere-consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dg [ǧ] (Me-dgidia), dj [ǧ] (azerbai-djan), gn [ñ] (Sali-gny), sh [ș] (banglade-shian), th [t] (ca-tharsis), ts [ț] (jiu-ji-tsu), tch [č] (ke-tchup).

5.2.1.2. Litere-consoane

2010-07-26T15:20:00.000-07:00

Această despărțire se referă la consoanele aflate între vocale.
La despărțire trebuie să se aibă în vedere faptul că din punctul de vedere al despărțirii la capăt de rând se comportă ca o singură consoană:

litera x;
ch şi gh înainte de e, i;

h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană: foeh-nul [fönul].
consoanele urmate de i „ șoptit";
q + u când are valoarea [kv].

Regulile generale privind despărțirea literelor-consoane sunt:

o consoană între litere-vocale trece la secvența următoare;
în succesiunile de două-patru consoane, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană;
în succesiunile (foarte rare) de cinci consoane, despărțirea se face după a doua consoană.

Regulile și excepțiile sunt detaliate în cele ce urmează.

5.2.1.1.2. Succesiunile V-S ((S)V-SV, (S)V-SVS, V-SSV) („Un diftong şi un triftong se despart de vocala sau de diftongul precedente")

2010-07-25T16:53:00.000-07:00

În succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta trece la secvența următoare când se află:

după o vocală propriu-zisă, iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un
- diftong ascendent: agre-ează, accentu-ează; ace-ea [ačeia], mama-ia, tă-ia, tămâ-ia, su-ia; tămâ-ie, pro-iect, su-ie; du-ios; ro-iul; gă-oace, dubi-oasă; ro-ua, no-uă; a-yatolah;
- triftong: tă-iai, vo-iau, le-oaică; cre-ioane; înşe-uează;
după un diftong ascendent (deci tot după o vocală), iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un diftong (ploa-ie, stea-ua) sau dintr-un triftong (chiar dacă acesta nu este scris ca atare: dumnea-ei [dumnĕa-ĭeĭ]).

Altfel spus, diftongii alăturaţi se despart sau diftongii şi triftongii se despart de vocala sau de diftongul care le precedă.

5.2.1.1.1. Succesiunile V-V (V-V(S), V-VC(Q) („Două vocale alăturate se despart")

2010-07-25T16:43:00.000-07:00

Două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart — cu alte cuvinte, vocalele în hiat se despart.
Cele două vocale pot fi:

identice: a-alenian; ale-e; fi-inţă; alco-ol; ambigu-ul;
diferite: antia-erian, alca-ic, ba-obab, bacala-ureat; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, părâ-ul; bore-al, de-ictic, le-onin, le-ul; ci-anură, pompi-er, fani-on, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; polu-are, continu-ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an, hobby-uri.

   Se despart şi două vocale alăturate dintre care a doua face parte dintr-un diftong descendent: cre-ai, famili-ei, feme-ii, gre-oi.
   Regula este valabilă indiferent dacă a doua vocală formează singură o silabă sau împreună cu una sau mai multe consoane: şti-inţă, bănu-ind.
   Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură⁷⁶: contra|amiral, re|examina, anti|infecțios; bine|înțeles, co|opta.
   Combinațiile de două vocale care, în unele împrumuturi sau nume proprii scrise cu grafii străine, au valoarea unui singur sunet, ca în limba de origine, nu se despart: ee [i] (splee-nul), eu [ö] (cozeu-rul), ie [i] (lie-duri), ou [u] (cou-lomb).

Note:

↑La cuvintele „formate"marcăm limitele prin | pentru a nu induce ideea falsă că aceste formaţii s-ar scrie în mod normal cu cratimă.

5.2.1.1. Litere-vocale

2010-07-25T16:19:00.000-07:00

La despărţirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere că:

literele e, i, o, u, w şi y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât şi semivocale⁷⁵, despărţirea depinzând de valoarea lor;

Vorbitorii nativi fac cu relativă uşurinţă aceste distincţii, mai ales în cazul cuvintelor vechi în limbă. în cazul neologismelor, însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunţă cu hiat sau cu diftong.
literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice, fără a nota sunete, şi anume după c, g, ch şi gh, şi în aceste cazuri nu contează ca vocale: cea-ră [čară], cia-conă; gea-muri, giar-dia; chea-mă, chia-bur; ghea-ră, ghia-ur, nu ce-ară etc. (dar lice-an, ci-anură, ge-anticlinal, ge-ologie, chi-asm, ghi-oc etc);
litera i la finală de cuvânt sau in interiorul unor compuse, când notează un i „şoptit", nu contează din punctul de vedere al despărţirii la capăt de rând: fiori, pomi, minţi, urşi, az-vârli ind. prez., mişti, lincşi, sfincşi; ori-când (dar înflo-ri, azvâr-li inf., perf. s. etc).

În principiu, în cazul literelor-vocale:

două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart;
când literele e, i, o, u, w sau y notează o semivocală, despărţirea se face înaintea lor.
literele-vocale care notează diftongi şi triftongi nu se despart intre ele.

Aceste reguli se pot detalia în cele ce urmează.

Note:

↑Dintre acestea, semivocalele ĕ şi ŏ nu pot apărea decât înainte de vocală.

5.2.1. Despărţirea după pronunţare

2010-06-27T16:28:00.000-07:00

   Regulile despărțirii în scris după pronunțare se referă la litere, dar privesc pronunțarea cuvintelor în tempo lent și au drept criterii valorile literelor în scrierea limbii române (v. Tab. 2) și poziția lor în diverse succesiuni.
   Despărțirea după pronunțare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise, „fonetice” (cel mult s-ar putea vorbi de „silabe ortografice”⁷⁴), și se face după reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puțin convenționale.
   Astfel, despărțirea în scris se întemeiază uneori pe decizii fără suport în fonetică, de exemplu în cazul succesiunilor scl, scr, str între vocale, la care este posibilă orice silabație fonetică, dar la care, pentru despărțirea în scris, s-a optat, convențional, pentru modelul C-CC. Uneori chiar, despărțirea în scris poate contraveni pronunțării — ca la despărțirea unor consoane duble din împrumuturi (ca-pric-cio-so [ka-pri-čo-zo]).
   În cele ce urmează vom face distincție, pe de o parte, între litere-vocale și litere-consoane — prin care înțelegem semnele grafice care notează, cu precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane — și, pe de altă parte, între vocale propriu-zise și semivocale — care sunt sunete cu un comportament diferit, notate cu ajutorul unor litere-vocale (și, în unele împrumuturi, chiar cu litere-consoane: w) —, precum și de situațiile în care anumite litere nu notează niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.

Indicațiile din Dicționar privitoare la pronunțare și, respectiv, la despărțirea după pronunțare sunt complementare: de exemplu, indicarea despărțirii oferă, implicit, informații și asupra pronunțării în situațiile în care din poziția accentului nu rezultă dacă o literă trebuie interpretată ca vocală sau ca semivocala, iar în cazul succesiunii de litere iu după consoană, la finala cuvintelor, din indicarea pronunțării [ĭu] (accesoriu [riu pron. rĭu]) rezultă că despărțirea este acceso-riu, nu accesori-u.

Note:

↑Flora șuteu, Elisabeta Șoșa, Îndreptar ortografic și morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., București, 1999, p. 280.

5.2. Despărţirea în interiorul cuvintelor

2010-06-27T16:16:00.000-07:00

   Despărțirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parțial, de regulile despărțirii în silabe, precum și de la limbă la limbă.
   Limita dintre secvențe se marchează prin cratimă (v. și 1.2.4. Cratima), care se scrie numai după secvența de la sfârșitul primului rând.
   Sunt posibile două modalități de despărțire a cuvintelor la capăt de rând: pe baza pronunțării ⁶⁹ și pe baza structurii morfologice a cuvintelor — modalități pe care le vom numi în continuare despărțire după pronunțare și, respectiv, după structură.⁷⁰

Pentru indicarea rostirii sacadate sau a metricii se folosește numai despărțirea după pronunțare: I-nabilule! (nu și despărțirea după structură: in-abilule).

!Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalități, este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă⁷¹.
Excepție: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.

Rezultatele la care conduc cele două modalități coincid în multe cazuri, dar în altele pot diferi.

!Normele actuale⁷² prevăd despărțirea după pronunțare.
Este acceptată și despărțirea după structură, însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM¹.

La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:

cuvintele monosilabice⁷³;
secvențele inițiale și finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
- o consoană + -i „ șoptit" (nu: dușma-ni);
  În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.
- o vocală (nu: fl-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaș; sublini-a, absorbți-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
  În acest caz despărțirea este neeconomică, deși este corectă din punctul de vedere al silabației (și de aceea în Dicționar se pun în evidență și asemenea silabe, nu în scopul despărțirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura silabică a cuvântului și a oferi indicii privind pronunțarea: sublini-a).
  Interdicțiile de mai sus privesc și grupurile ortografice scrise cu cratimă: nu: s-|a; i-|a, las-|o, mi-|a, zis-|a, i-|a.

Dintre cele două modalități de despărțire a cuvintelor la sfârșit de rând:

despărțirea după pronunțare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la componentele cuvintelor „formate”; ea este modalitatea unică de despărțire pentru toate cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
despărțirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele componente ale unor cuvinte „formate” sau scrise cu cratimă ori cu cratimă și linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărțirea bazată pe pronunțare).
Astfel, același cuvânt „format” poate fi supus, în funcție de secvența care încape la sfârșitul rândului și de opțiune, uneia sau celeilalte modalități de despărțire: după pronunțare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură (arterio-scleroză).
Despărțirea după structură are caracter cult și, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoașterea formei și a sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești), a căror depărțire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialiști ai domeniului respectiv.

Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite, regulile de despărțire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar multe împrumuturi și nume proprii scrise și citite după reguli ale altor limbi fac, în general, necesară consultarea Dicționarului.

Note:

↑Despărțirea după pronunțare a fost numită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabația este o problemă lingvistică.
↑Despărțirea după structură a fost numită și silabație morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabația (care privește fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.
↑Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM¹, care era mai puțin restrictivă.
↑Cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura științifică, București, 1997, s.v. silabație: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”. Despărțirea după pronunțare prezintă și avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărțirea după structură.
↑Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicționar arată că acesta este monosilabic. Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat, ci formează un diftong (sau un triftong). (Absența accentului la cuvântul-titlu și notarea lui la indicațiile de pronunțare arată că litera vocală în cauză se pronunță altfel decât se scrie.)

5.1. Despărţirea grupurilor de cuvinte şi a abrevierilor

2010-05-28T08:31:00.000-07:00

Pentru păstrarea unităţii lor,

nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:
- abrevierile — scrise „legat" (UNESCO)⁶⁸ sau despărţite prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V) (nu: a.-c, U-NESCO|UNES-CO; S | N C F R, S N | C F R, S N C | F R, S N C F | R; lt.-|maj., N-|V);
- derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: R.A.T.B-ist (nu: R.A.T.B.-|ist, R.|A.T.B.-ist, R.A.|T.B.-ist, R.A.T.|B.-ist);
  
  Derivatele devenite cuvinte urmează regimul cuvintelor: ce-fe-rist.
- !numele proprii de persoane: Popescu, Abd el-Kader (nu: Po-pescu/Popes-cu, Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der);
- numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-a (nu: V-|lea, 5-|d);
se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul următor:
- prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie: Ion Popescu, I. Popescu (nu Ion|Popescu, I.|Popescu);
- notaţiile care includ abrevieri: 10 km, art. 3 (nu: 10|km, art.|3).
!se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman | S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc).

Note:

↑Chiar când au dobândit comportamentul unor cuvinte: SIDA, nu SI-DA.

5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând

2010-05-21T09:38:00.000-07:00

   Despărţirea în silabe a unor cuvinte are scopul de a pune în evidenţă structura lor silabică şi, în cazul poeziei, metrica bazată pe ea. Ea se face cu ajutorul cratimei şi se foloseşte în unele opere literare pentru a reproduce rostirea sacadată, cu o anumită valoare stilistică: Im-be-ci-lu-le!
   Ortografia este interesată însă mai ales de despărţirea la capăt de rând, care nu coincide totdeauna cu despărţirea în silabe a cuvintelor. Când la sfârşitul unui rând dintr-un text nu mai încape în întregime un cuvânt, un grup de cuvinte care formează o unitate sau o abreviere, elementele în această situaţie pot fi trecute integral pe rândul următor sau, în unele situaţii, pot fi despărţite de la un rând la altul. În cazul grupurilor de cuvinte, despărţirea se face cu ajutorul blancului, iar în cazul cuvintelor – cu ajutorul cratimei⁶⁶.
   Scopul principal al despărţirii la capăt de rând este de a face economie de spaţiu faţă de trecerea integrală pe rândul următor (şi, totodată, de a păstra o dispunere unitară a textului pe spaţiul rândurilor), de aceea despărţirea nu are rost dacă este neeconomică. Pe de altă parte, ea nu trebuie să ducă la dificultăţi de înţelegere şi să fie neelegantă.
   Sistemul de reguli pentru despărţirea la capăt de rând are un caracter mai mult sau mai puţin convenţional. Aceste reguli⁶⁷ privesc atât modul în care se face despărţirea la capăt de rând, cât şi situaţiile în care aceasta este interzisă sau nerecomandabilă.

Note:

↑ În ce priveşte semnele de punctuaţie, spre deosebire de alte limbi, în română punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula şi două puncte nu se despart prin blanc de elementul care le precedă (dar sunt urmate de blanc, ca şi linia de dialog); parantezele şi ghilimele deschise se despart de elementul care le precedă, dar nu de cel care le urmează; parantezele şi ghilimelele închise nu se despart de elementele care le precedă; punctele de suspensie şi linia de pauză (în afară de cazul când este folosită ca semn ortografic) se despart prin blanc atât de elementul care le precedă, cât şi de cel care le urmează; cratima ca semn de punctuaţie se comportă la fel ca atunci când este semn ortografic (v. 5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice).
↑ În exemplele care ilustrează regulile indicăm numai limita la care se referă regula respectivă, pentru a o pune în evidenţă, şi nu despărţirea integrală a cuvântului.

4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte65

2010-05-21T09:12:00.000-07:00

Grupurile relativ stabile (unele interpretate şi ca locuţiuni) se scriu în cuvinte separate (iar cu cratimă numai din motive fonetice, v. 1.2.4. Cratima). Este vorba de îmbinări în care elementele componente îşi păstrează sensul de bază, care corespunde realităţii denumite, cu structura:

adjectiv + substantiv: dublu ve/dublu vî, prim ajutor, prim amorez, triplu exemplar;

Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă substantivele compuse cu o structură asemănătoare: *dublu-casetofon, *prim-balerin, primadonă, primăvară, prim-plan, triplu-sec.
adverb + adjectiv (în general provenit din participiu): bine crescut „dezvoltat bine" (aluat ~), bine cunoscut „ştiut bine" (caz ~ de toată lumea), bine înţeles „priceput bine", bine venit „sosit cu bine" (~ din război);
adverb + adverb: nici odată „nici odinioară" (Nu l-am crezut ~, nu-l cred nici acum);
adverb + articol: *nici un (Nu e un om prost şi nici un incult).
adverb + numeral: câte o dată (tempo lent) „câte o singură dată" (Mănâncă numai ~ pe zi), nici o dată „nici măcar o singură dată" (Nu numai că n-a citit lecţia de mai multe ori, dar n-a citit-o ~);
prepoziţie + adverb: de mult „de mult timp" (N-a mai venit ~);
prepoziţie + substantiv sau verb la supin: de mâncare, !de mâncat (a da de mîncare; De mâncat, aş mânca); după masa de prânz, !după prânz.

Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat „mâncare", după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei".
substantiv + adjectiv sau adjectiv + substantiv: *apă minerală, bună creştere „dezvoltare bună" (O ~ a plantelor se realizează greu), *bună dimineaţa (formulă de salut), *bună stare „stare bună", comisar principal, director adjunct, director general;
substantiv + prepoziţie + substantiv: unt de cacao etc.

Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (!bine-crescut „cuviincios", !bine-cunoscut „celebru", !bine-venit „oportun, agreat"; !apă-albă „cataractă", *bună-creştere „politeţe", !bună-dimineaţa „plantă", piatră-vânătă „sulfat de cupru"), fie într-un cuvânt: bineînţeles „desigur", !bunăstare „prosperitate", câteodată „uneori"; demult „odinioară" (S-a întâmplat ~), niciodată „nicicând", !niciun (adjectiv pronominal), untdelemn „ulei".

Note:

↑ Pentru că nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, grupurile de cuvinte nu au fost incluse ca atare în Dicţionar decât în măsura în care era necesar să se pună în contrast cu ele scrierea unor compuse.

4.3. Scrierea locuţiunilor

2010-05-21T08:47:00.000-07:00

Locuţiunile se scriu în general în cuvinte separate⁶⁴, nedeosebindu-se grafic de grupurile libere de cuvinte. Este vorba de locuţiuni:
1. adjectivale: altfel de „diferit”, astfel de „asemenea”, de prim rang „de calitatea întâi”;
2. adverbiale: !altă dată „în altă împrejurare”, !alte dăţi „în alte împrejurări”, !cu bună ştiinţă, *de bunăvoie „benevol”, de altfel „de altminteri”, *în jur „în preajmă”, *în jur de „aproximativ”;
3. conjuncţionale: *chit că, dat fiind că (considerată şi îmbinare liberă), !odată ce, *până ce, *până să;
4. interjecţionale: !Doamne fereşte;
5. prepoziţionale: *de jur împrejurul, *în ciuda, *în jurul, *în locul, !odată cu;
  !În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
6. pronominale: !Domnia Lui, !Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, !Măria Ta;
7. substantivale: aducere aminte „amintire”, alter ego „dublu”, !băgare de seamă „atenţie”;
8. verbale: a aduce aminte „a aminti”, a avea de-a face, a băga de seamă „a observa”, a da năvală „a năvăli”;
  Scrierea în mai multe cuvinte distinge unele locuţiuni de cuvintele compuse cu o componenţă identică sau asemănătoare, scrise într-un cuvânt (altădată „odinioară”, fiindcă „deoarece”), sau de grupuri de cuvinte scrise diferit (de altfel „de alt soi”).
  Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice — totdeauna (de-a berbeleacul, !dintr-odată) sau accidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (*aşa şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (!de (pe) când Adam-Babadam).
Se scriu cu cratimă unele locuţiuni adverbiale rimate sau/şi ritmate: calea-valea, câine-câineşte, fuga-fuguţa, treacă-meargă, vrând-nevrând.
Se despart prin virgulă grupurile componente ale unor locuţiuni adverbiale cu structură simetrică, uneori rimate sau/şi ritmate: cu chiu, cu vai; de bine, de rău; de voie, de nevoie.

Vezi şi 4.2.5. Numerale.

Note:

↑ Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe locuţiuni — interpretate uneori şi ca grupuri de cuvinte — nu au fost incluse în DOOM¹, în DOOM² adăugâdu-se un număr restrâns.

4.2.9. Verbe

2010-04-20T17:13:00.000-07:00

Puţinele verbe compuse şi parasintetice sunt sudate şi se scriu, toate, într-un cuvânt: *a se autoacuza, a binecuvânta, a binedispune, a binevoi, a scurtcircuita, a se sinucide; a electrifica, a legifera, a multiplica, a prolifera, a telecomanda; a îngenunchea, a prescurta, inclusiv formaţii accidentale ca a furgăsi, a furlua.
Se scrie într-un cuvânt gerunziul negativ compus cu adverbele mai sau prea intercalate între prefixul ne- şi verb: nemaiştiind, nepreaştiind (ca şi neştiind).

Pentru participiile corespunzătoare v. 4.2.1. Adjective.

4.2.8.2. Substantive proprii

2010-04-20T17:10:00.001-07:00

   Unele substantive proprii (nume de persoane sau de locuri) compuse aparţin unor tipuri care se regăsesc şi printre substantivele comune compuse şi se scriu în acelaşi mod cu acestea (v. 4.2.8.1. Substantive comune), dar există şi tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri, de persoane sau de instituţii etc.
   În cele ce urmează se au în vedere numele proprii româneşti, precum şi unele nume de locuri străine folosite în limba română.
   Unele substantivele proprii româneşti⁵⁷ apar şi cu alte grafii decât cele recomandate de normele academice: este vorba de nume de persoane, a căror scriere (v. nota la Tab. 2) trebuie respectată, pentru a se păstra identitatea persoanei, şi de nume de locuri, care apar în acte oficiale sau în lucrări de specialitate sub forme diferite de cele din limbajul obişnuit.
   În funcţie de gradul de unitate, substantivele proprii se scriu:

într-un cuvânt;
cu cratimă;
în cuvinte separate,

Astfel:

se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:
- numeral cardinal + substantiv: nume de locuri (Şaptesate) sau de familie (Cincilei);
  Dar Trei Brazi (cabană).
- prepoziţie sau articol + substantiv: nume de locuri (Subcetate, Suplai) sau de familie (Amarie(i), Celmare, Delavrancea, Dinvale);
  
  Dar şi Cel Mare⁵⁸, Între Tarlale.
- substantiv + adjectiv: nume de locuri (Câmpulung, Satulung) sau de familie (Boubătrân);
  
  Dar Baia Mare, Barbă-Albastră.
- substantiv + prepoziţie + substantiv: Capdebo(u) (nume de familie);
- substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: nume de locuri (Iacobdeal (deal), Sândominic) sau de familie (Hagiculea, Moşandrei);
  
  Dar şi Iacob Deal (sat), Hagi Culev.
- compuse cu abrevieri (nume de locuri formate din fragmente de cuvinte combinate între ele sau cu cuvinte): Eurasia;
- compuse provenite din izolări de propoziţii sau fraze: nume de locuri (Vaideei) sau de familie (Sparionoapte);
- nume proprii religioase cu o structură complexă: Atotputernicul.
se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii:
- nume de locuri (cu excepţia toponimelor urbane) cu structura substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ, şi anume:
  - formate din două nume proprii de loc: Cluj-Napoca (localitate), Bicaz-Tulgheş (pas), Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin (judeţe), Guineea-Bissau (stat), Iezer-Păpuşa (masiv muntos);
  - cu structura nume propriu de loc + substantiv comun cu rol distinctiv (de cele mai multe ori termen generic geografic sau teritorial-administrativ): Devcea-Est, Devcea-Vest (vârfuri de deal), Domneşti-Sat, Domneşti-Târg (localităţi);
    
    Dar şi Iacobdeal (deal).
  - cu structura substantiv comun + nume propriu de loc (de cele mai multe ori in compuse cu un termen generic care nu se mai foloseşte actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realităţii locale actuale): Baia-Sprie, Ocna-Şugatag⁵⁹ (localităţi), Pârâul-Cărbuna (pădure);
- nume de persoane reale şi de personaje, şi anume:
  - prenume şi nume de familie compuse din două nume de persoane: Ana-Maria; Ioan Piuariu-Molnar;
  - nume de familie cu structura nume de persoană + nume geografic: Niculescu-Buzău, Rădulescu-Motru;
  - nume de personaje istorice, literare, religioase cu structura nume de persoană + substantiv comun indicând un rang, un grad, o funcţie etc. (indiferent de ordine): Fărcaş-Aga, Roşu-împărat (dar Împăratul Roşu), Ali-Paşa, Negru-Vodă⁶⁰; Baba-Cloanţa, Hagi-Tudose;
    Unele nume de persoane se scriu şi într-un cuvânt: Anamaria, Hagiculea.
  - nume de personaje cu structura:
    - substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ:
      Rilă-Iepurilă;
    - substantiv în norninativ-acuzativ + substantiv în genitiv:
      Păunaşul-Codrilor, Zâna-Zânelor;
    - substantiv + adjectiv: Barbă-Albastră, Făt-Frumos, Harap-Alb;
    - substantiv + prepoziţie sau adverb + substantiv: Craiul-de-Rouă, Şchiopul-căt-Cotul;
    - adjectiv + ca + substantiv: Albă⁶¹-ca-Zăpada;
    - verb + substantiv (provenite din izolări): Strâmbă-Lemne;
    - nume de personaje cu structură complexă: !Statu-Palmă-Barbă-Cot, ]umătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop, Tic-Pitic-Inimă-de-Voinic;
se scriu separat:
- numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale, inclusiv din toponimia urbană (cu excepţia celor de sub 1.), cu structura:
  - prepoziţie + substantiv: Între Tarlale (stradă), La Om (vârf);
    Dar Subcetate.
  - substantiv + adjectiv: Asia Mică, Baia Mare, Marea Neagră, Noua Zeelandă, Peninsula Balcanică, Piatra Arsă (platou montan);
    Dar Câmpulung.
  - substantiv + numeral, indiferent de ordine: Bulevardul 1848, Trei Brazi (cabană), Zece Mese (stradă);
    Dar Şaptesate.
  - substantiv + prepoziţie + substantiv sau adverb: America de Nord, Câmpia de Vest, Cuţitul de Argint (stradă), Gara de Nord, Vinţu de Jos;
  - substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (şi valoare de apoziţie): Câmpia Burnas (stradă), Republica Mali, Sultanatul Oman;
  - substantiv + substantiv în genitiv: Balta Brăilei, Calea Victoriei, Delta Dunării, Gura Teghii (comună), Peştera Muierii, Piaţa Unirii, Valea lui Mihai (oraş);
  - cu structură complexă: Cracul cu Doi Lupi (punct geografic), Oceanul Îngheţat de Nord;
- nume de persoane reale şi de personaje cu structura:
  - nume propriu de persoană + prepoziţie + nume propriu de loc: Pop de Băseşti, Radu de la Afumaţi;
    
    Când se consideră că prepoziţia face parte din numele de familie, nu se scrie separat: Delavrancea.
  - prenume ± cel + adjectiv: Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Petru Şchiopul, Stan Păţitul, Ştefan cel Mare.
    
    Când cel face parte din numele de familie, acesta se poate scrie şi într-un cuvânt: Celmare sau Cel Mare.
    Numele de localităţi, de artere urbane sau de instituţii provenite prin adoptarea altor nume proprii (în special de personalităţi, personaje, sau a unor nume geografice) trebuie să respecte scrierea numelor proprii respective: Mihail Kogălniceanu, Mircea cel Bătrân (localităţi), Sfântul Gheorghe⁶², dar aceasta nu se întâmplă totdeauna, cf. Mihai Viteazu, numele a cinci sate⁶³.

Note:

↑ V. şi 2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine.
↑ Cf. Pagini Albe. Cartea de telefon Bucureşti, Judeţul Ilfov, 2003-2004, vol. I.
↑ Scrise Baia Sprie, Ocna Şugatag în Eliza Ghinea, Dan Ghinea, Localităţile din România. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, s.v
↑ Dar scris Negru Vodă ca nume de localitate în Eliza Ghinea, Dan Ghinea, op. cit., s. v.
↑ Sau Alba-~.
↑ Sfântu Gheorghe în Eliza Ghinea, Dan Ghinea, op. cit, s. v.
↑ Cf. Eliza Ghinea, Dan Ghinea, op. cit., s. v.

4.2.8. Substantive

2010-04-20T17:10:00.000-07:00

4.2.8.1. Substantive comune

2010-04-03T18:23:00.000-07:00

Substantivele comune compuse (dintre care unele sunt şi adjective) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă. În cazul multor compuse, sensul componentelor nu corespunde, total sau parţial, realităţii denumite de ele.

Se scriu într-un cuvânt substantivele compuse sudate, cu articulare şi flexiune numai la ultimul element, formate din sau cu:
1. abrevieri: agromec, elinvar;
2. cuvinte (nelegate prin vocală de legătură) care formează compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mare decât a celor scrise cu cratimă, având structura:
  - adjectiv (inclusiv provenit din numeral ordinal) + substantiv: bunăstare „prosperitate”, dreptunghi, duraluminiu, lungmetraj, primadonă (împrumutat), primăvară (din fondul vechi), scurtmetraj, triplusalt;
    Compusele cu structură şi componenţă asemănătoare, dar nesudate, se scriu cu cratimă (bună-credinţă „onestitate”; neologismele analizabile compuse cu prim-), iar grupurile de cuvinte în care componentele îşi păstrează autonomia — în cuvinte separate (bună stare „stare bună”).
  - adverb (uneori substantivizat) + substantiv: binecuvântare, binefacere, răufăcător, răuvoitor;
  - prepoziţie ± prepoziţie + substantiv (uneori provenit din supin sau infinitiv lung): deîmpărtit, demâncare „mâncare” (pop.), deochi, fărădelege, subsol, supat (pop.);
    Se scriu în cuvinte separate, sau, din motive fonetice, cu cratimă, secvenţele în care cuvintele îşi păstrează individualitatea (a da de mîncare; De mâncat, aş mânca, respectiv *de-mpărţit).
  - substantiv + adjectiv: botgros (pasăre), vinars;
    Se scriu separat secvenţele în care cuvintele îşi păstrează individualitatea: bot gros (Ursul are un bot gros).
  - substantiv + substantiv(e) în nominativ (sau provenit(e) din construcţii cu acuzativul): *blocstart, concertmaistru, electronvolt, fluorclormetan, locţiitor, metalazbest, omucidere, valvârtej (pop. „vâltoare”; folosit mai mult adverbial);
3. cuvinte unite prin vocala de legătură o: anotimp, *aurolac, citatomanie, şedinţomanie;
4. elemente de compunere neologice: *acvplanare, *aeroambulanţă, *duroflex, *gastroenterolog, *metaloplastie, *neocomunism, *policalificare, *politolog, *primoinfecţie, *teleconferinţă;
5. elemente de compunere vechi + cuvinte inexistente ca atare în limba română actuală: başbuzuc, pravoslavnic, protopop;
  Compusele incluzând cuvinte care se regăsesc în limba română actuală se scriu cu cratimă: baş-boier.
6. compuse parasintetice: capîntortură⁵⁵, codobatură, gâtlegău, mânăştergură;
7. tipuri izolate: atotputinţă, atotştiinţă; preaplin „dispozitiv"; sinucidere, sinucigaş; untdelemn „ulei”.
  Secvenţele cu structură similară în care componentele îşi păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate: prea plin, unt de cacao.
Se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt (şi, eventual, cu articulare şi flexiune şi la primul element), având structura:
1. adjectiv (bun, rău) + substantiv: !bună-credinţă „onestitate"; *bună-creştere, !bună-cuviinţă „politeţe”; !bună-dimineaţa (plantă); bun-gust „simţ estetic”, bun-plac, !bun-rămas „adio”, bun-simţ „decenţă”; rea-credinţă, rea-voinţă;
  Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia — în cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).
2. adjectiv (dublu, triplu) + substantiv: *dublu-casetofon, dublu-decalitru; triplu-sec, triplu-voal;
  Secvenţele cu o structură similară în care componentele îşi păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate (dublu ve/dublu vî, triplu exemplar), iar cele sudate — într-un cuvânt: triplusalt.
3. adjectiv (prim şi viceprim) + substantiv: *prim-balerin, *prim-balerină, prim-ministru, prim-plan, prim-pretor, !prim-procuror, prim-secretar, *prim-solist, *prim-solistă, prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru;
  Primăvară şi primadonă se scriu într-un cuvânt, iar grupurile de cuvinte prim ajutor, prim amorez — în cuvinte separate.
  Scrierea cu cratimă deosebeşte grafic compusele de îmbinările sintactice libere de tipul X este primul („cel dintâi”) ministru care a demisionat.
4. interjecţie + interjecţie: (un) scârţa-scârţa (-pe-hârtie) „funcţionar”;
5. numeral cardinal + substantiv (± adjectiv): !cinci-degete, doi-fraţi (plante), nouă-ochi (peşte), trei-leşeştile (dans), trei-fraţi-pătaţi (plantă), unsprezece-metri „lovitură de la 11 m”;
6. prepoziţia după + substantiv: după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei";
7. substantiv + adjectiv: argint-viu „mercur”, burtă-verde „burghez”, cal-turtit „libelulă”, coate-goale „persoană săracă”, făt-frumos „tânăr frumos”, floare-domnească (plantă), gură-spartă „persoană care fleeăreşte”, iarbă-deasă (plantă), jur-fix „zi de primire”, lemn-câinesc (plantă), mamă-mare „bunică”, maţe-negre (peşte), maţe-fripte „persoană zgârcită”, !peşte-auriu (peşte), piatră-vânătă „sulfat de cupru”, rămas-bun „adio”, sânge-rece „calm”, tată-mare „bunic”, vorbă-lungă „persoană care flecăreşte”;
  În formele cu apocopă marcată prin apostrof nu se mai pune cratima: mam'mare.
  Se scriu în cuvinte separate numele de funcţii compuse de tipul comisar principal, director adjunct, director general.
8. substantiv + prepoziţie + substantiv: arbore-de-cacao (plantă), bou-de-baltă „bâtlan; gândac”, brânză-n-sticlă „persoană zgârcită”, cal-de-mare (peşte), câine-de-mare „rechin”, drum-de-fier „cale ferată”, floare-de-colţ (plantă), gură-de-lup „malformaţie; ochi de parâmă”, iarbă-de-Sudan (plantă), !ochi-de-pisică „mineral; disc reflectorizant”, !peşte-cu-spadă (peşte), piatră-de-var „carbonat de calciu”, poale-n-brâu „plăcintă”, purice-de-apă (crustaceu), !viţă-de-vie (plantă);
9. substantiv + substantiv în nominativ: an-lumină „unitate de lungime”, artist-cetăţean, *bas-bariton, bloc-diagramă, bloc-turn, cal-putere „unitate de măsură”, câine-lup (specie de câini), *contabil-şef⁵⁶, *cuvânt-titlu „intrare de dicţionar”, cuvânt-cheie „termen principal”, cuvânt-vedetă, decret-lege, formular-tip, general-colonel, locotenent-comandor, mamă-soacră „soacră”, marxism-leninism „doctrină”, *maşină-capcană, maşină-unealtă, nord-est, pasăre-liră, pasăre-muscă (păsări), !peşte-ciocan (peşte), puşcă-mitralieră, situaţie-limită, volt-amper, !watt-oră (unităţi de măsură), zi-lumină, zi-muncă;
  Se scrie într-un cuvânt *blocstart (ca şi blochaus, blocnotes). În cazul compuselor complexe de tipul nord–nord-est, nord-est–sud-vest se recomandă scrierea cu linie de pauză între cele două grupuri principale.
10. substantiv (articulat) + substantiv în genitiv: calul-dracului „libelulă”, cerul-gurii „palatul bucal”; ciuboţica-cucului, floarea-soarelui, gura-leului, iarba-fiarelor, ochiul-boului (plante), pasărea-paradisului (pasăre), piatra-iadului „azotat de argint”, roza-vânturilor (reprezentare grafică), sângele-voinicului (plantă), !vaca-Domnului (insectă);
11. izolări de propoziţii/fraze (majoritatea — epitete): cască-gură „persoană distrată”, ducă-se-pe-pustii „dracului”, du-te-vino „mişcare”, fie-iertatul „răposatul”; fluieră-vânt, flutură-vânt „haimana”, gură-cască „persoană distrată”, încurcă-lume, lasă-mă-să-te-las „persoană indolentă”, lă-mă-mamă „persoană incapabilă”, linge-blide „parazit”, nu-mă-uita (plantă), papă-lapte „nătăfleaţă”, pierde-vară „persoană leneşă”, soare-apune, soare-răsare (puncte cardinale), sparge-val „parapet”, târâie-brâu, trei-păzeşte (în expresii); ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca „dracul”, uite-popa-nu-e-popa, vino-ncoa'/vino-ncoace „farmec”, zgârie-brânză „persoană zgârcită”, zgârie-nori „construcţie foarte înaltă”;
12. elemente de compunere vechi + substantive existente in limba română: baş-boier, treti-logofăt, vel-armaş, vtori-logofăt/ftori-logofăt;
  Compusele de acest tip cu componente inexistente în limba română actuală se scriu într-un cuvânt: başbuzuc.
13. tipuri izolate: ca-la-Breaza (dans), !cuvânt-înainte „prefaţă”, !mai-mult-ca-perfect (timp verbal), de-doi (dans), iarba-datului-şi-a-faptului (plantă), mai-marele „superiorul”, sânge-de-nouă-fraţi (plantă; răşină), terchea-berchea „persoană de nimic”, trei-fraţi-pătaţi (plantă).
     Secvenţele cu structură şi componenţă asemănătoare în care cuvintele îşi păstrează autonomia se scriu separat.
     Multe compuse scrise cu cratimă sunt disociabile, situaţie în care cratima dispare: buna sa credinţă; dublul său casetofon; România, prin primul ei ministru blocul acesta turn; contabilul lor şef.
     !Se generalizează scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc substanţe chimice distincte şi specii distincte de plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite).

Note:

↑Scris greşit în DEX cu â.
↑În COR. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, 2003, şi în actele normative (Ordonanţa de urgenţă nr. 191 din 12 decembrie 2002, în Monitorul Oficial al României, XIV, nr. 951, Partea I, 24 decembrie 2002), numele de funcţii compuse cu şef sunt scrise în cuvinte separate; cf. şi negociator şef etc.

4.2.7. Pronume şi adjective pronominale

2010-03-30T14:36:00.000-07:00

Pronumele şi adjectivele pronominale compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt toate formele pronumelor şi adjectivelor pronominale sudate, compuse la origine şi devenite în parte neanalizabile, cu excepţia de sub punctul II.:
1. de întărire: seria lui însumi;
2. demonstrative: seriile lui acelaşi, ălălalt, ăstălalt, celălalt, cestălalt;
3. nehotărâte compuse cu:
  - elementele iniţiale alt-, fie(şi)-, fi(e)şte-, fite-, oare(şi)-, ori(şi)-, vre-: altceva, fie(şi)care, fi(e)ştecine, fitecine, oare(şi)care, ori(şi)care, vreun, vreunul ş.a.;
  - elementul final -va: ceva, niscaiva ş.a.;
  Pronumele şi adjectivele compuse se disting astfel şi grafic de îmbinări libere precum oare care, ori care (Oare care dintre ei o fi făcut asta? Să vină toţi ori care vrea).
4. negative: !niciun, !niciunul (N-a venit niciun elev/niciunul)
  !Se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul şi ale adjectivului pronominal corespunzător !niciun⁵⁴ (niciuna, nicio etc.) — la fel ca a lui vreunul, vreun —, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbînările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi), *nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt).
5. personale şi de politeţe: dumneata, dumnealui etc;
6. reflexive cu elementul final -şi: sieşi, sineşi;
Se scriu în cuvinte separate toate formele pronumelui relativ compus cel ce (inclusiv forma cu valoare „neutră” ceea ce), care este interpretat, din cauza flexiunii lui cel, şi ea pronume + pronume.

Notă:

↑Singurul pronume/adjectiv pronominal — în afară de cel ce — care se scria în cuvinte separate.

4.2.6. Prepoziţii

2010-03-30T13:45:00.000-07:00

Prepoziţiile compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt prepoziţiile compuse sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori): deasupra, dedesubtul, despre, dimprejurul, dinaintea, dinapoia, dindărătul, dinspre, dintre, dintru, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, înăuntrul, îndărătul, înde, înspre, printre, printru;
Se scriu în cuvinte separate prepoziţiile compuse din două sau trei elemente nesudate: *à la, de către, de dedesubtul, de după, de la, de pe, de pe lângă, de sub, fără de, în afara, în contra, până după, până în, până la, până pe după, până pe la, până pe sub, pe la, pe lângă.

Din motive fonetice, prepoziţia compusă de-a din locuţiuni ca de-a berbeleacul, de-a baba-oarba, de-a latul se scrie totdeauna cu cratimă, în timp ce prepoziţiile de + a + verbe la infinitiv se scriu separat sau cu cratimă, în funcţie de tempo (de a/de-a scrie).
Primul component din prepoziţiile compuse fără de, până la se scrie cu apostrof în cazul căderii, la pronunţarea în tempo rapid, a vocalei sale finale: făr' de milă, pân' la tine.

4.2.5. Numerale

2010-03-12T16:48:00.000-08:00

Numeralele compuse⁵³ se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt numeralele cu un grad avansat de sudură:
1. cardinale propriu-zise: seriile formate cu spre (unsprezece ...) şi unele serii formate prin alăturare: douăzeci
2. colective şi distributive: amândoi şi seriile câteşitrei, tustrei...;
3. ordinale: dintâi, întâiaşi, seriile al unsprezecelea..., al douăzecilea ...
Se scriu în cuvinte separate unele serii de numerale mai puţin sudate (unele considerate şi locuţiuni):
1. adverbiale: seriile (câte) o dată „nu de mai multe ori" (care răspunde la întrebarea de câte ori?: numai o dată în viaţă, o dată pentru totdeauna), de (câte) două ori; întâia(şi)/prima dată/oară, a doua oară...;
  Adverbul compus odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, îndată" se scrie într-un cuvânt.
2. cardinale: seriile douăzeci şi unu ...; o sută, două sute ...; o mie, două mii, douăzeci de mii...; un milion ...; o sută unu ...; o mie unu ... etc.
  Scrierea continuă a numeralelor cardinale, care se cere uneori în stilul administrativ, constituie o excepţie.
3. colective şi distributive (considerate şi locuţiuni): seriile câte unu..., toţi trei...
4. fracţionare (cu comportament de substantive): seriile o doime, două treimi etc;
5. ordinale corespunzătoare celor cardinale din seriile de mai sus: al douăzeci şi unulea ...; al o sutălea, al două sutelea ...; !al (o) mielea ...; !al (un) milionulea ...; al o sută unulea...; al o mie unulea; al douăzeci miilea ...; (cel) din urmă (considerat şi locuţiune).
  Pentru scrierea numeralelor ordinale şi fracţionare în notarea lor cu cifre şi litere v. 1.2.4. Cratima.

Note

↑ Numeralele, mai ales cele cardinale, se scriu însă rar în cuvinte şi mai frecvent cu cifre.

4.2.4. Interjecţii

2010-03-12T16:20:00.000-08:00

Prin natura lor, interjecţiile sunt mai greu de normat, inclusiv sub aspect ortografic. în principiu, interjecţiile compuse se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt interjecţiile compuse sudate: behehe, heirup, iacă(tă), mehehe, tralala.
Se scriu cu cratimă interjecţiile compuse analizabile: cioc-boc, haida-de, hodoronc-tronc, hop-(ş-)aşa, hopa-ţopa, tic-tac, tranca-fleanca, tura-vura.

Succesiunile de interjecţii diferite se scriu în cuvinte separate (ia hai), iar cele sinonime se despart prin virgulă sau semnul exclamării: trosc, pleosc/trosc! pleosc!.

4.2.3. Conjuncţii

2010-03-12T16:15:00.000-08:00

Conjuncţiile compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvînte separate.

Se scriu într-un cuvânt conjuncţiile compuse la origine, dar sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori): deoarece, deşi, fiindcă, încât (îl durea atât de tare, încât nu putea vorbi), întrucât „deoarece" (A lipsit întrucât era bolnav), precum, vasăzică (şi adv.) „prin urmare, deci".

Ele se disting astfel de locuţiunile şi de grupurile de cuvinte cu o
componenţă asemănătoare, scrise în cuvinte separate: dat fiind că, în cât (În cât [„în ce dată”] suntem astăzi?, în cât timp ai scris?), întru cât „în ce măsură" (Nu văd întru cât ideea ta ar fi mai bună), va să zică „înseamnă” („o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are.” Caragiale).
Se scriu în cuvinte separate conjuncţiile analizabile formate din două elemente conjuncţionale: ca să, cum că, cum şi, de să, încât să, precum că.

4.2.2. Adverbe

2010-03-12T16:09:00.000-08:00

Adverbele compuse (dintre care unele sunt şi adjective sau conjuncţii) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt adverbele sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori) compuse din:
1. adjectiv (calificativ sau pronominal) + substantiv: altădată „odinioară”, altfel „în alt mod, în caz contrar”, astăzi, astfel, bunăoară, deseori, rareori, uneori;
2. adverb (± prepoziţie) + adverb (uneori provenit din participiu) sau numeral: bineînţeles „desigur”; câteodată „uneori”, nicicând „niciodată”, nici(de)cum „deloc”, niciodată „în niciun moment”, numai „doar”, numaidecât „imediat”, totodată „în acelaşi timp”, totuna „la fel”;
3. adverb + conjuncţie: aşadar;
4. adverb + elementul final -va: cândva;
5. adverb + elementul final -şi: câtuşi, iarăşi, totuşi;
6. adverb (şi adjectiv) provenit din participiu la forma negativă compus cu adverbul mai intercalat între ne- şi participiu: nemaipomenit;
7. articol/numeral + substantiv: !odată „cândva, imediat, în sfârşit”;
8. conjuncţie + pronume: dar(ă)mite;
9. elementul iniţial fie(şi)-, oare(şi)-, ori(şi)- + adverb: fiecum (înv.), oare(şi)cum „cumva”, oricând, oricum, oriîncotro, *ori(şi)cât;
10. prepoziţie (± prepoziţie) + adverb: adesea, arar, deasupra, decât „numai”, degeaba/demult „odinioară”, deplin (şi adjectiv), desigur „în mod cert”, dinadins, dinăuntru, împotrivă, înadins, îndeaproape, îndelung, întocmai, (mai) prejos, (mai) presus;
11. prepoziţie (± prepoziţie) + numeral: împreună, întruna „mereu”;
12. prepoziţie + prepoziţie + prepoziţie: dedesubt;
13. prepoziţie + pronume: laolaltă;
14. prepoziţie (± prepoziţie) + substantiv: acasă, anume, aseară, defel „deloc”, degrabă „repede”, deloc „nicidecum”, deodată, departe, devale „în jos”, devreme „din timp”, dimpotrivă, !diseară/deseară, împrejur, încontinuu „mereu”;
15. verb + conjuncţie: parcă, cică (pop.), mătincă (pop.);
16. tipuri izolate: alaltăieri, pretutindeni, (în)totdeauna, vasăzică „adică”.
Se scriu cu cratimă adverbele compuse:
1. (parţial) analizabile (incluzând uneori adverbe provenite din substantive): *alaltăieri-dimineaţă, *azi-mâine, *azi-noapte, *mâine-dimineaţă;
2. rimate sau/şi ritmate, formate din elemente care nu există independent: ceac-pac, harcea-parcea, (ni)tam-nisam;
3. provenite prin schimbarea categoriei gramaticale din substantive compuse scrise cu cratimă: după-amiaza, după-amiază, după-masa, după-masă „în a doua parte a zilei”;
4. în care cratima notează eliziunea: dintr-adins, dintr-odată, într-adins.
  
  Scrierea împreună deosebeşte asemenea adverbe de grupurile de cuvinte cu o structură asemănătoare, în care componentele îşi păstrează independenţa şi înţelesul, şi care se scriu în cuvinte separate: altă dată, alt fel, bine înţeles, câte o dată, de cât, de fel, de grabă (De grabă, a greşit), de loc, de mult, de plin, *de sigur (De sigur, e sigur), de vale, de vreme, *după amiaza (După amiaza aceea toridă a urmat o seară răcoroasă), *după masa (A plecat imediat după masa de prânz), *fie cum (Fie cum vrei tu), în continuu, într-una (scris cu cratimă din motive fonetice), nici când, nici (de) cum, nici odată, nici o dată, nu mai, numai de cât, oare cum, o dată, ori cât, tot odată, tot o dată, tot una, va să zică „vrea să însemne”.

4.2.1. Adjective

2010-03-07T14:43:00.000-08:00

Adjectivele calificative compuse (dintre care unele sunt şi substantive sau adverbe) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt:
1. adjectivele (mai ales din fondul vechi) sudate (unele reprezentând tipuri rare şi învechite) din cuvinte care există şi independent, cu structura:
  - adjectiv + adjectiv (având flexiune numai la ultimul component): rozalb;
  - adjectiv + substantiv: pursânge (invariabil);
  - adverb (uneori substantivizat) + adjectiv (uneori provenit din participiul unui verb compus): binecuvântat, binefăcător, binemeritat, binevoitor; clarvăzător; preafericit;
  Aceste compuse se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care reprezintă fie compuse mai puţin sudate, scrise cu cratimă (!bine-crescut „cuviincios"), fie grupuri de cuvinte, care se scriu separat (!bine crescut „dezvoltat bine").
  - prepoziţia a + tot/toate + adjectiv (tip învechit): atoateştiutor, atotputernic;
  - prepoziţie + substantiv sau adjectiv: cuminte, deplin;
  - substantiv (uneori provenit dintr-un adjectiv) + adjectiv: răufăcător, răuvoitor; codalb;
  - izolări de propoziţii: cumsecade;
2. adjectivele neologice care au în componenţă elemente de compunere: *aeroportuar, *autocopiativ, *cronofag, * electrocasnic, *heliomarin, *neoliberal, *sociocultural;
3. adjective cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element (!cehoslovac „din fosta Cehoslovacie", dacoromân „român(esc) din Dacia", sârbocroat), ca şi unele adjective asemănătoare împrumutate (galoromanic, retoroman);
  Adjectivele cu structură şi componenţă asemănătoare care exprimă un raport între cei doi termeni se scriu cu cratimă: *ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia", *sârbo-croat.
4. adjectivele (în general provenite din participii) la forma negativă compuse cu adverbul mai intercalat între prefixul ne- şi adjectiv: nemaipomenit.
Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura:
1. adjectiv + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component (*bun-platnic, instructiv-educativ, literar-artistic, marxist-leninist, *rău-platnic), la ambele componente - (globuri) *albe-argintii, (mere) dulci-acrişoare — sau invariabile: (televizoare) *alb-negru;
  Dar v. mai sus rozalb.
2. adjectiv invariabil (desemnând o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanţă: (bluză/bluze) galben-închis, roşu-deschis;
3. adjectiv (printre care unele referitoare la etnii, limbi etc.) ± vocala de legătură o + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component (burghezo-democratic, chimico-farmaceutic, economico-financiar, fizico-chimic, francez-român, greco-catolic, româno-american, ruso-român/rus-român), ca şi alte adjective asemănătoare împrumutate: *anglo-normand, austro-ungar, franco-italo-spaniol, indo-european, medico-legal;
4. adverb (invariabil!) + adjectiv (eventual provenit din participiu), compusul prezentând o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: aşa-zis „pretins", !bine-crescut „cuviincios", !bine-cunoscut „celebru", !bine-venit „oportun, agreat", drept-credincios, înainte-mergător, liber-schimbist, nou-născut, propriu-zis, sus-numit;
  Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează sensul (!bine crescut „dezvoltat bine").
5. substantiv denumind un punct cardinal + adjectiv: est-european, nord-american, nord-vestic, sud-dunărean;
  În compusele complexe se recomandă ca între principalele secvenţe să se folosească linia de pauză: americano-vest-german, nord-nord-vestic.
6. izolări de propoziţii/fraze: (meşter) drege-strică.

4.2. Scrierea cuvintelor compuse

2010-02-19T09:04:00.000-08:00

   Modul de scriere a cuvintelor compuse este în funcţie de natura elementelor componente (cuvinte, elemente de compunere sau abrevieri), de vechimea compuselor, de gradul de unitate semantică şi de sudură formală, de apartenenţa elementelor componente la diferitele părţi de vorbire, de raporturile sintactice care au stat la baza compusului, de părţile de vorbire cărora le aparţin compusele şi, in cazul cuvintelor flexibile, de modul de flexiune, precum şi, uneori, de tradiţie.
   Nu există reguli cu valabilitate generală, de aceea în cele de mai jos prezentăm o descriere a practicii ortografice privind principalele tipuri de cuvinte compuse.
   Aceste probleme sunt prezentate pe părţi de vorbire (deşi unele cuvinte se pot încadra în mai multe părţi de vorbire), în ordinea alfabetică a acestora.

4.1.2. Sufixe şi derivate cu sufixe

2010-02-19T08:41:00.000-08:00

Se scriu într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu sufixe, chiar dacă sunt formate de la cuvinte scrise cu cratimă (*albaiulian, burtăverzime, *negruvodean, târgujian, târgumureşean de la Alba-Iulia, burtă-verde etc) sau separat (antonpannesc, băimărean, camilpetrescian, cezarpetrescian, cincisutist, costarican, newyorkez, sanmarinez, sătmărean, *srilankez de la Anton Pann, Baia Mare, cinci sute etc).
Se scriu cu cratimă derivatele cu sufixe de la abrevieri literale (R.A.T.B.-ist) sau de la litere (X-ulescu)

Se scriu însă într-un cuvânt derivatele devenite cuvinte: ceferist.
Se pot scrie fie într-un cuvânt (cu căderea, uneori, a vocalei finale a numelui), fie cu cratimă (cu păstrarea vocalei finale a numelui) derivatele de la nume proprii străine a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: poeesc/poe-esc, rousseauism/rousseau-ism, *shakespearian/shakespeare-ian de la Poe [pou], Rousseau [ruso], Shakespeare [şecspir].

La derivate de la cuvinte cu o finală neobişnuită în limba română, vocala finală a acestora poate cădea în favoarea vocalei cu care începe sufixul: dandism (nu *dandysm) < dandy + sufixul -ism.
Se scriu separat numai sufixele folosite ocazional cu rol de cuvinte: isme „mode".

4.1.1. Prefixe şi derivate cu prefixe

2010-02-18T15:55:00.000-08:00

Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe: antemeridian, antipersonal, a circumscrie, a dezvinovăţi, interregional, a juxtapune, neeuclidian, nonviolenţă, *preaderare, a răsciti.
Derivatele cu prefixe se deosebesc astfel de locuţiunile cu o structură asemănătoare, care se scriu în cuvinte separate (non troppo), precum şi de formaţiile noi sau/şi ocazionale, care se scriu cu cratimă (non-EU „din afara Uniunii Europene”).
Se scriu cu cratimă între prefix şi cuvântul de bază anumite derivate cu prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente), şi anume:
- obligatoriu:
  - derivatele cu prefixul ex- „fost”: ex-prim-ministru, ex-preşedinte;
    Derivatele cu prefixul ex- „în afară” se scriu într-un cuvânt: *a exînscrie.
  - unele derivate noi sau/şi ocazionale care au ca bază un pronume substantivizat (non-eu), indicarea prescurtată a unui an calendaristic (ante-'89, post-'989), un nume propriu (anti-Maiorescu; Ionescu, ne-Ionescu; pro-Ionescu), o literă (non-a), o abreviere (pro-NATO);
    Derivatele obişnuite cu aceste prefixe se scriu într-un cuvânt: antemeridian, antiaerian, neabătut, nonconformist, postcalcul, *proamerican.
    Se scriu cu cratimă, din raţiuni fonetice, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid, derivatele cu prefixele ne-, re- de la teme care încep cu îm-, în-.
- facultativ, pentru punerea în evidenţă a prefixului sau/şi a bazei, unele derivate scrise în mod obişnuit fără cratimă, mai ales:
  - derivate cu prefixe superlative: ultra-progresist (Caragiale);
    În mod obişnuit, derivatele cu aceste prefixe se scriu într-un cuvânt: ultraprogresist.
  - derivate cu sensuri mai puţin obişnuite: ne-voie „absenţa voinţei”, pre-text „ceea ce precedă un text”, a re-crea „a crea din nou”;
    Acestea se deosebesc astfel de omonimele obişnuite, care se scriu într-un cuvânt: nevoie „necesitate”, pretext „pretins motiv”, a recrea „a destinde”.
  - derivate supraprefixate cu acelaşi prefix (extra-extrafin, post-post-scriptum, răs-răscitat) sau cu prefixe diferite (endo-exocrin, exo-endocrin);
  - derivate mai mult sau mai puţin ocazionale, în care prefixul se termină, iar cuvântul de bază începe cu aceeaşi literă: răs-străbun;
    Derivatele obişnuite în această situaţie se scriu într-un cuvânt: transsiberian.
Un prefix poate fi scris, în cadrul cuvântului, între paranteze rotunde — mai ales în stilul ştiinţific, în publicistică etc. —, pentru a se evita repetarea cuvântului de bază: practici (re)introduse după 1989 „introduse sau/şi reintroduse”.
Se scriu separat prefixele folosite singure în mod accidental, în opoziţie cu termenul de bază sau cu un derivat cu alt prefix de la aceeaşi bază (X este hipertensiv, Y este hipo = hipotensiv; legume ne [= nemirositoare] sau mai puţin mirositoare. Gib. I. Mihăescu), precum şi prefixele folosite cu rol de cuvinte (devenite adjective invariabile: *extra, *super, *ultra).

4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor şi sufixelor

2010-02-18T15:54:00.000-08:00

4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte

2010-02-12T18:28:00.000-08:00

    Scrierea cuvintelor derivate şi compuse, a locuţiunilor şi a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formaţii aparţinând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea şi dificultăţi suplimentare.
   Din punctul de vedere al modului de scriere, nu are importanţă dacă aceste formaţii au luat naştere în limba română în mod independent sau au fost calchiate după modelul altor limbi ori dacă au fost împrumutate gata formate^[51]. Ceea ce contează este modul în care structura lor este analizabilă în limba română actuală pentru vorbitorii nespecialişti.
   Caracterul (semi)analizabil al cuvintelor este într-o anumită măsură relativ, fiind diferit de la un vorbitor la altul, şi se poate modifica în cursul istoriei limbii, în practică, elementele componente ale unor cuvinte sunt adesea greu de identificat, chiar de către persoanele cultivate, îndeosebi când este vorba de cuvinte împrumutate gata formate din alte limbi, perceperea structurii lor presupunând cunoaşterea formei şi a sensului componentelor. Este mai ales cazul cuvintelor aparţinând unor terminologii de specialitate (formate in special din elemente vechi greceşti şi latineşti), a căror structură este analizabilă aproape numai pentru unii dintre specialiştii din domeniul respectiv.
   Dificultatea de a distinge, uneori, între elemente de compunere şi prefixe sau sufixe, respectiv cuvinte neologice nu are implicaţii asupra modului de scriere, deoarece derivatele, formaţiile din/cu elemente de compunere şi compusele cu cuvinte asemănătoare acestora se scriu în acelaşi fel.
   Reguli generale:

derivatele se scriu într-un cuvânt (situaţiile în care un prefix sau un sufix se scrie cu cratimă sau separat fiind rare^[52]);
compusele se scriu, în funcţie de partea de vorbire căreia îi aparţin şi de gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratimă sau în cuvinte separate;
formaţiile din sau cu elemente de compunere se scriu într-un cuvânt;
locuţiunile se scriu în general în cuvinte separate, mai rar cu virgulă sau cu cratimă;
grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate.

Unele derivate, compuse, locuţiuni sau grupuri de cuvinte se scriu cu cratimă sau cu apostrof numai din raţiuni fonetice, pentru care v. 1.2.1. Apostroful şi 1.2.4. Cratima.

Aceste reguli generale sunt detaliate în cele ce urmează.
Note

↑ Compusele, locuţiunile şi grupurile de cuvinte împrumutate şi neadaptate se scriu, de regulă - ca şi cuvintele simple neadaptate — ca în limba de origine sau, mai rar, şi conform tradiţiei. Aceasta a impus, în anumite contexte, o grafie parţial diferită: !ad hoc, în general fără cratimă, ca în latină, dar şi ad-hoc în divan ad-hoc.
↑Pentru notarea prefixelor şi a sufixelor în lucrări de lingvistică v. 1.2.4. Cratima.

3.2. Scrierea cu literă mare

2010-02-12T17:44:00.000-08:00

Fiind limitată la anumite situaţii, scrierea cu literă mare a cuvintelor izolate sau în propoziţii are ca efect punerea lor în evidenţă.

Situaţiile în care în limba română se scrie cu literă mare sunt mai numeroase decât în unele limbi (de exemplu, faţă de scrierea numelor de instituţii în franceză), dar mai restrictive decât în altele (faţă de scrierea în engleză a cuvintelor unui titlu, sau, în germană, a tuturor substantivelor, de exemplu).

Se scriu, de regulă, cu literă mare la iniţială:

primul cuvânt (chiar dacă este substantiv comun sau orice altă parte de vorbire) dintr-o comunicare — fie că aceasta este sau nu propoziţie (notă de subsol, inclusiv când începe cu abrevieri folosite în indicaţiile bibliografice; titlu de coloană dintr-un tabel etc);
numele proprii (şi asimilate acestora) folosite izolat sau în propoziţii şi fraze; în cazul numelor proprii compuse, scrierea cu literă mare poate privi toate componentele sau numai primul;
anumite abrevieri;
locuţiunile pronominale de politeţe;
primul cuvânt al fiecărui vers în poezia de tip clasic.

În poezia modernă, uneori, primul cuvânt al fiecărui vers este scris cu literă mică.

Detaliind, se scriu cu litere mari:

primul cuvânt dintr-o comunicare:
- când este izolată sau prima comunicare dintr-un text:
  
  Stau câteodată şi-mi aduc aminte [...] Creangă
- când urmează după o alta, şi anume:
  - totdeauna când comunicarea precedentă se încheie cu punct final:
    
    Săniile porniră iar încet. Frigul creştea odată cu lumina. Sadoveanu
  - de regulă, când comunicarea precedentă se încheie cu unul din celelalte semne de punctuaţie finale:
    - semnul întrebării:
      
      Ce să facă? La muşteriu cu cioburi de sticlă nu putea merge. Caragiale
    - semnul exclamării:
      
      Patria mă cheamă! Nu mai pot sta un moment! Caragiale
    - puncte de suspensie, când între comunicări nu este o legătură strânsă:
      
      Aici nu-i nevoie de baba Aniţa ... Noroc să deie Dumnezeu! Sadoveanu
    - la începutul unei comunicări în vorbire directă precedată de două puncte (şi de linie de dialog sau de ghilimele):
      
      Dl. Goe este foarte impacient şi, cu ton de comandă, zice încruntat:
      - Mam-mare, de ce nu mai vine? Caragiale
    - la începutul unui citat precedat de două puncte (şi încadrat, de regulă, între ghilimele):
      
      Astfel se-ncheia proclamaţia cu acest frumos motto: „Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni!” Caragiale
  - în corespondenţă, cereri etc, cuvântul cu care începe prima comunicare după formula de adresare urmată de virgulă:
    
    Domnule Director,
    Subsemnatul, ..., vă rog să binevoiţi...
    
    Domnule Director,
    Vă rog să binevoiţi...
toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare) numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează:
- persoane (prenume, patronime, nume de familie, supranume, pseudonime — inclusiv componentele lor provenite din nume de funcţii, ranguri etc.): Ali-Paşa, Avădanei, Costapetru, Delavrancea, Elvira Popescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Hagichirea, Hagi-Tudose, Lev Nicolaievici Tolstoi, Mihai-Vodă, Moşandrei, Nababul, Păstorel, Rousseau Vameşul, Ştefan cel Mare, Vlad Tepeş. În unele nume de familie străine se scriu cu literă mare și articolul sau particulele din componenţa lor: Gabriele D'Annunzio, Vittorio De Sica, Luca Della Robbia, Du Cange, Ibn Saud, Jean de La Fontaine, Le Corbusier, J.-L. Mac Adam, Eugene O'Neill, Vincent Van Gogh;
  Substantivele care denumesc funcţii, ranguri etc. şi nu fac parte din numele propriu, precum şi cuvintele ajutătoare din componenţa altor nume de persoană se scriu cu literă mică.
- personaje religioase, mitologice, folclorice, literare: Alah, Atotputernicul, Barbă-Albastră, Cenuşăreasa, Don Juan, Dumnezeu, Făt-Frumos, Greuceanul, Harpagon, Isus Hristos, Mântuitorul, Mama-Pădurii, Păcală, Ra, Scaraoţchi, Sfarmă-Piatră, Sfânta Fecioară, Sfânta Măria, Sfânta Treime, Sfântul Constantin, Sfântul Duh, Tatăl „Dumnezeu”, Venus, Zeus;
  
  Se scriu cu litere mari şi alte realităţi cu caracter religios, ca Sfânta Scriptură, Sfântul Mormânt, Sfântul Munte, iar în textele bisericeşti şi alte substantive (Atotștiitorul, Domnul nostru Isus Hristos, Părinte), precum şi pronumele şi adjectivele pronominale referitoare la Dumnezeu sau la Isus Hristos (ne rugăm Ţie, Doamne; mare mila Ta).
  Substantivele comune provenite din nume proprii care denumesc tipuri omeneşti şi cele care desemnează îpersonaje mitologice multiple se scriu cu literă mică.
- animale: Azor, Bubico, Duman, Grivei, Joiana, Murgu, Plăvan, Zefir;
- entităţi geografice sau administrativ-teritoriale: Africa Centrală, America de Nord, Băile Herculane, Bolintin-Deal (localitate), Craiova, Franţa, Govora-Băi, Himalaia, Marea Britanie, Orientul Mijlociu, Popeşti-Leordeni, Susai, Ţara Românească „Muntenia", inclusiv numele punctelor cardinale care constituie al doilea element al unui toponim compus (Bucureşti-Nord (gară), Devcea-Vest (localitate), Europa Centrală, Europa de Est, Polul Sud), precum şi prepoziţiile, numeralele ş.a. aflate pe primul loc: După Deal (sat), Între Gârle (stradă), La Om (vârf de munte), Trei Brazi (cabană);
  
  Termenii generici care nu sunt incluşi în denumirea geografică propriu-zisă se scriu cu literă mică, la fel, de regulă, sintagma ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei unităţi.
- aştri şi constelaţii: Cornul-Caprei, Marte, Saturn, Ursa-Mare, inclusiv Luna, Pământul, Soarele în terminologia astronomică;
- marile epoci istorice (!chiar dacă nu reprezintă evenimente) şi evenimentele istorice majore (!Antichitatea, !Evul Mediu, Renaşterea; Comuna (din Paris), Reconquista, Reforma, Risorgimento, Unirea Principatelor), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume unic (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani), precum şi manifestări ştiinţifice, culturale, artistice, politice (Conferinţa Naţională a Partidului X);
  
  Denumirile epocilor geologice şi istorice mai slab individualizate, precum şi ale războaielor care nu au nume proprii se scriu cu literă mică.
- sărbători laice (naţionale şi internaţionale) sau religioase (indiferent de cult): Anul Nou, Crăciun(ul), 1 Decembrie, Duminica Tomei, Înălţarea, Întâi Mai, înviere(a), Paşte(le), !Patruzeci de Sfinţi, Purim, Ramadan, Schimbarea la Față;
- instituţii (Administraţia Prezidenţială, Avocatul Poporului, Camera Deputaţilor, Cancelaria Primului-Ministru, Editura Univers Enciclopedic, Facultatea de Litere, Guvernul României, Institutul de Lingvistică, Ministerul Afacerilor Externe, Organizaţia Naţiunilor Unite, Parlamentul României, Sfântul Scaun „Vaticanul", Teatrul Naţional, Uniunea Artiştilor Plastici), inclusiv când sunt folosite !eliptic: admiterea la Politehnică; student la Litere; secretar de stat la Externe, clădiri publice şi monumente (Arcul de Triumf, Casa Academiei, Palatul Parlamentulu), săli (Rapsodia), mijloace de transport (Orient Expres, Titanicul);
  Se scriu cu litere mici denumirile neoficiale ale instituţiilor (guvernul român, guvernele statelor membre ale UE) şi numele domeniilor la care se referă o funcţie (ministru de externe), însă în documentele oficiale, numele complete de funcţii se scriu cu litere mari: Contrasemnează: Ministrul Afacerilor Externe ....
- ordine de stat româneşti sau străine: Legiunea de Onoare, Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, Ordinul Naţional „Pentru Merit”;
  
  Numele unor medalii sau premii, precum şi titlurile ştiinţifice şi onorifice se scriu cu literă mică: doctor honoris causa, doctor în filologie, membru de onoare al Academiei Române.
- soiuri de plante şi rase de animale: Aurora (soi de floarea-soarelui), Razna (rasă de porci), Leghorn (rasă de găini), Marele Alb (rasă de porci), Napoleon (soiuri de cireşe, mere, pere, struguri), inclusiv numele de rase provenite dintr-un adjectiv (când acesta, scris cu literă mică, ar putea fi interpretat ca un calificativ oarecare): vacă Dobrogeană.
  
  Se scriu cu literă mică numele varietăţilor de plante şi de animale exprimate prin adjective sau prin substantive comune.
- punctele cardinale, când au valoare de nume propriu, desemnând o regiune: importat din Apus/Vest, din Orient, în Apusul Europei, în Orientul Apropiat;
  
  Când nu au această valoare, numele punctelor cardinale se scriu cu literă mică.
- obiecte desemnate ocazional prin numele creatorului lor: trei Grigoreşti „tablouri de Grigorescu", un Stradivarius „vioară construită de Stradivarius".
  
  Substantivele comune provenite din nume proprii se scriu cu literă mică.
- !toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa.
numai primul element din numele proprii compuse sau numele unic care reprezintă:
- ! denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Sectorul de limbi romanice, Consiliul ştiinţific, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate;
- titluri de publicaţii periodice, opere literare, ştiinţifice (şi de părţi ale lor — capitole etc.), artistice etc., emisiuni radio-TV, documente de importanţă internaţională sau naţională, nume ale unor medalii sau premii: „A 150-a aniversare a naşterii lui Mihai Eminescu” (medalie), Adevărul literar şi artistic (ziar), Amintiri din copilărie, Biblia, Capitalul, Constituţia, Coranul, Declaraţia universală a drepturilor omului, Floarea darurilor, Gramatica limbii române, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Legea partidelor politice, Limba română (revistă), O scrisoare pierdută, Premiul pentru cea mai bună piesă a anului, Primăvara (pictură), Proclamaţia de la Islaz, Psaltirea scheiană, Regulamentul organic, România literară, Rondul de noapte (emisiune TV), Simfonia fantastică, Tatăl nostru;
- mărci de produse: Izvorul minunilor (apă minerală);
- nume ştiinţifice latineşti de specii animale şi vegetale: Bacterium aceti, Gorilla beringuei, Hygrophorus puniceus, Mustela nivalis, Sequoia gigantea; al doilea element se scrie cu literă mare numai dacă este un nume propriu: Inocybe Patouillardi;
Abrevierile se scriu:
- integral cu litere mari când sunt alcătuite din iniţialele:
  - cuvintelor componente ale unor nume proprii compuse scrise cu literă mare la iniţială: GMT = Greenwich Mean Time, MS = Maiestatea Sa, O.U. = Ordonanţă de Urgenţă, P.S.S. = Preasfinţia Sa, S.N.C.F.R./SNCFR = Societatea Naţională a Căilor Ferate Române;
  - numelor unor noţiuni de specialitate (A = arie, amper; B = bor, C = (grade) Celsius, L = lungime, MΩ = megaohm, VSH = viteza de sedimentare a hematiilor) şi ale punctelor cardinale (E = est);
  - prenumelor: I. L. Caragiale = Ion Luca Caragiale;
  - altor cuvinte şi expresii: D.S. = dai segno, N.B. = nota bene, O.K. = all correct, P.F.L/PFL = plăci fibrolemnoase, P.S.= post scriptum;
- cu literă mare pe primul loc sau şi în alte poziţii, când provin de la cuvinte scrise cu literă mare (D-lui = Domnului, Sf. = Sfânta, Sfântul) sau de la termeni de specialitate (MeV = megaelectronvolt, MHz = megahertz, Rh = factorul Rhesus);
- cu literă mare pe a doua poziţie, când provin de la unii termeni de specialitate: dB = decibel, eV = electronvolt, pH = puterea hidrogenului;
Pentru a sugera anumite atitudini sau sentimente, a marca valoarea specială a unui cuvânt, a-l scoate în evidenţă etc:
- se scriu cu literă mare termenii de adresare (inclusiv pronumele), în corespondenţă (pe plicuri şi în text): Domnului Director ...; Domnule Preşedinte...; Dumneavoastră ...;
- se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române!), pentru a denumi un concept (Binele; Eul; Libertate, Egalitate, Fraternitate; Om, Patrie), a realiza un efect stilistic — personificarea unei abstracţiuni, un simbol etc. (Justiţia; în numele Ştiinţei; „A venit pe culme Toamna”. Topîrceanu) —, pentru a conferi unui substantiv comun valoare de nume propriu (Capitala „Bucureştiul”, Mama) ş.a.;
- pe etichete, plăcuţe indicatoare, în adrese, pe hărţi, în titlurile coloanelor din tabele etc, cuvintele scrise în mod obişnuit cu literă mică se scriu cu literă mare: Aligote, Băbească, Cabernet, Camembert; Aleea Nucşoara.

3.1. Scrierea cu literă mică

2010-01-29T16:59:00.000-08:00

Se scriu, de regulă, cu litere mici:

substantivele comune (și asimilate acestora), precum și toate celelalte părți de vorbire folosite izolat sau în interiorul propozițiilor și al frazelor;
anumite abrevieri și simboluri.

Detaliind, se scriu cu litera mică:

substantivele comune și toate celelalte părți de vorbire, inclusiv primul cuvânt dintr-o comunicare, în următoarele situații:
- când acesta este un cuvânt de declarație, iar comunicarea din care face parte urmează unei comunicări în vorbire directă:
  A adormit! zice cucoana. Caragiale
- după puncte de suspensie, când între comunicări există o legătură strânsă:
  Se mișcă fata... clipește din ochi... Caragiale
  Când între comunicări nu există o legătură strânsă, comunicarea următoare începe cu literă mare.
  Se poate scrie cu literă mică și după celelalte semne de punctuație finale, atunci când comunicarea anterioară este prezentată ca neîncheiată:
  Ce-i? popă? negustor? Caragiale
  Fie-ți milă! e nevastă-ta, iart-o! Caragiale
- după două puncte (în afară de cazurile în care ele precedă vorbirea directă sau un citat):
  Poarta țarinii era deschisă: intră pe ea. Sadoveanu
- când cuvântul face parte dintr-un citat în ghilimele neprecedat de două puncte:
  Strecura printre dinții albi și mărunți câte un „ah!” care-i umplea pieptul. Delavrancea
Când un citat între ghilimele este precedat de două puncte, el începe cu literă mare.
Substantivele comune (chiar dacă provin din nume proprii) folosite izolat sau în interiorul unei comunicări, printre care cele care desemnează:
- tipuri omenești denumite după numele propriu al unor personaje: un adonis, un apolo, un don juan, un harpagon, un mitică, un păcală;
- obiecte denumite după creatorul lor (în sensul cel mai larg) sau după locul de proveniență: un marghiloman; hațegana, o havană, olandă;
- ființe mitice multiple (indiferent de mitologia din care provin): !ciclop, elf, !gigant, iele, !muză, nimfă, !parcă, rusalcă, satir, !sirenă, !titan, trol;
- funcții și calități (oricât de importante): avocat, cancelar, deputat, domn „domnitor”, general, han, ministru, pașă, prefect, premier, președinte, primar, prim-ministru, principe, rege, secretar de stat, senator, sultan, șah, voievod, vodă;
  Se scriu cu literă mică și numele domeniilor la care se referă funcțiile: ministrul de externe, ministrul afacerilor externe al..., dar numele oficiale complete de funcții se scriu cu literă mare.
- sisteme economico-sociale (capitalism, feudalism), epoci geologice (mezozoic), perioade istorice relativ slab individualizate (epoca modernă, paleolitic, perioada contemporană), războaie care nu au nume unice (războaiele balcanice, punice);
  !Denumirile epocilor istorice de importanță majoră se scriu cu literă mare.
- varietăți de plante și de animale, soiuri de vin, produse alimentare etc: aligote, angora, astrahan, băbească, buldog, cabernet, camembert, caniș, cornul-caprei (varietate de ardei), ionatan, merinos, sponcă, tigaie, țurcană;
  Pe etichete, numele unor produse se scriu cu literă mare.
- substantivele cu sens generic care nu fac parte din numele propriu al entităților geografice și administrativ-teritoriale care le urmează: aleea Nucșoara, balta Călărași, băile Govora, bulevardul Nicolae Bălcescu, calea Floreasca, comuna Tudor Vladimirescu, fluviul Dunărea, insula Sfânta Elena, intrarea Popa Nan, județul Bistrița-Năsăud, lacul Gâlcescu, munții Carpați, orașul Dr. Petru Groza, parcul Herăstrău, pasul Bran, peninsula Florida, piața 1 Mai, republica Ucraina, râul Olt, strada Cuțitul de Argint, strada Pictor Luchian, șoseaua Mihai Bravul, vârful Ciucaș;
  Pe tăblițele indicatoare, în indicarea adresei, pe hărți etc, aceste substantive se scriu cu literă mare.
- punctele cardinale (în afară de cazurile când desemnează o regiune sau când fac parte din nume de locuri): est;
toate celelalte părți de vorbire din interiorul unei comunicări, inclusiv:
- adjectivele din sintagme care denumesc varietăți de plante și de animale: măr crețesc, cireșe pietroase;
  Asemenea adjective se scriu însă cu literă mare când desemnează o rasă (și, dacă ar fi scrise cu literă mică, ar putea fi interpretate drept calificative oarecare).
- pronumele de politețe: dumneata, dumneavoastră;
  În corespondență, pronumele de politețe maximă se scrie cu literă mare.
- cuvintele ajutătoare din componența unor nume proprii, și anume:
  - articolul sau particulele din unele nume de persoane românești sau străine: Ludovic al XlV-lea, Ad al-Rahman, Ştefan cel Mare, Leonardo da Vinci, Charles de Gaulle, Andrea del Sarto, Joachim du Bellay, Abd el-Kader, Jeanne la Papesse, Ludwig van Beethoven, Friedrich von Schiller;
  - articolele, prepozițiile, conjuncțiile din nume de aștri (Scroafa-cu-Purcei), de entități geografice și administrativ-teritoriale (America de Nord, Oceanul înghețat de Nord, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii), instituții (Consiliul de Miniștri al Adunarea Națională a Republicii Franceze), sărbători (Ziua Internațională a Femeii);
!În propoziție, elementele inițiale (cel de-)al, (cea de-)a din numărul de ordine al unor manifestări periodice se scriu cu literă mică: Participanții la !(cel de-)al X-lea Congres ...
Uneori, în poezia modernă, primul cuvânt al fiecărui vers;
În poezia de tip clasic, primul cuvânt al fiecărui vers se scrie cu literă mare.
Abrevierile cuvintelor scrise cu literă mică: a.c. = anul curent, acad. = academician, -ă, art. = articol, d-ta = dumneata, l = lățime, It. = locotenent, m = metru (pentru abrevierile scrise cu litere mici și mari v. 3.2. Scrierea cu literă mare).
!Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, in mod obișnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceaușescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe unele publicații ale editurii în cauză).
Nu ni se mai pare necesară în momentul de față reluarea regulilor, încetățenite de multă vreme în limba română, potrivit cărora se scriu cu literă mică substantivele comune care denumesc popoare, zilele săptămânii și lunile anului și disciplinele de învățământ (care în unele limbi se scriu cu literă mare).

3. Scrierea cu literă mică sau mare

2010-01-28T16:36:00.000-08:00

Scrierea cu literă mică sau mare^[50] priveşte iniţiala cuvintelor, iar în cazul abrevierilor şi al simbolurilor — şi celelalte poziţii. Opţiunea pentru această caracteristică a literei depinde în special de:

poziţia elementului în text (în interiorul sau la începutul unei comunicări) şi punctuaţia acestuia;
natura elementului (substantive comune sau proprii, celelalte părţi de vorbire, abrevieri, simboluri) — indiferent de poziţia în text, litera mică sau mare fiind o marcă a caraterului de nume comun, respectiv propriu, mai ales în cazul cuvintelor care pot fi folosite cu ambele valori;
marcarea anumitor valori sau obţinerea unor efecte stilistice (importanţa, politeţea sau, dimpotrivă, desconsiderarea);
natura textului (obişnuit sau oficial; laic sau religios; poezie; corespondenţă; etichete, plăcuţe indicatoare, afişe, capete de tabel etc).

Pentru unele situaţii există reguli obligatorii; în altele, scrierea cu literă mică, respectiv mare este facultativă, scrierea ocazională a unor cuvinte contrar regulilor obişnuite nefiind totdeauna o greşeală.
Există cuvinte sau poziţii în care se foloseşte totdeauna litera mică, respectiv mare. Probleme pun mai ales situaţiile în care unul şi acelaşi (tip de) cuvânt se scrie fie cu literă mică, fie cu literă mare: mai ales în unele cazuri de treceri între nume comune şi nume proprii — care se produc în ambele sensuri, grafia depinzând de modul în care sunt tratate cuvintele în contextul respectiv —, distincţia nu este totdeauna uşor de făcut. Regulile privesc în special situaţiile in care pot exista ezitări; de aceea, ele sunt prezentate contrastiv, mai ales in funcţie de condiţiile folosirii cuvintelor în propoziţii şi de distincţia substantiv comun — substantiv propriu, care nu este totdeauna uşor de făcut.

Scrierea cu literă mică sau mare a numelor unităţilor de măsură (kilogram, weber) şi a simbolurilor lor (kg, Wb), precum şi a simbolurilor altor termeni de specialitate (B pentru bor) nu face obiectul reglementărilor propriu-zis ortografice, ci al celor din domeniile respective, care trebuie respectate.

Regulile de scriere cu literă mică sau mare diferă de la limbă la limbă, iar în scrierea limbii române, ele au variat în timp.

Note:

↑
Pentru alte denumiri v. 1.1.1. Alfabetul limbii române.

2.5. Scrierea şi pronunţarea numelor proprii străine

2010-01-27T13:51:00.000-08:00

1. În scrierea şi pronunţarea în limba română a numelor proprii — de persoane şi de locuri — străine, din limbi scrise numai sau şi cu alfabetul latin se respectă grafia şi pronunţarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jokai [ĭocoĭ], pol. Mickiewicz [miţk'evič], germ. Miinchen [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeare [şecspir], Wall Street [ǔălstrit], Yale [ǐeǐl], germ. Zeiss [ţaǐs].

Pentru scrierea cuvintelor ajutătoare din componenţa numelor de familie străine v. 3. Scrierea cu literă mică sau mare şi 1.2.4. Cratima.

2. Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii şi a cuvintelor scrise cu alte alfabete (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu alte tipuri de sisteme de scriere (din chineză, japoneză ş.a.) există norme internaţionale (dintre care unele au fost adoptate şi ca standarde româneşti), precum şi sisteme proprii ale ţărilor respective: chin. Beijing [Beǐǧin] (scris şi pronunţat în trecut şi la noi Pekin), ar. Marrakech [Marakeş], jap. Okinawa ![Ochinava], rus. Onega, Tolstoi.
Numele statelor (şi cuvintele din aceeaşi familie — !belarus, !belarusă) trebuie folosite în forma oficială recomandată de acestea^[49]: !Belarus, !Cambodgia, !Cóte d'Ivoire, !Myanmar.

3. Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi au, pe lângă formele cu grafia şi pronunţarea originare — folosite în lucrări de specialitate (hărţi, studii de limbă etc.) —, şi forme tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române (!folosite inclusiv în indicaţii bibliografice): it. Firenze [Firenţe]/Florenţa, engl. London [Landăn]/Londra, rus. Moskva [Mascva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [Nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [Varşava]/ Varşovia, germ. Wien [Vin]/Viena.

4. Unele nume proprii latineşti şi vechi greceşti circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă tradiţională, adaptată, cât şi în forma originară (care se foloseşte în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latineşti, când se reproduc cel puţin două dintre componentele lor): August/Augustus, Quintilian/ Quintilianus [Cvintilian(us)], Rodos/Rhodos.

Normele actuale recomandă formele !Damocles — cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles —, Menalaos, !Oedip [ödip]/Oedipus[ödipus] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi al operei lui George Enescu), !Procust.

În versuri se admite şi folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de care apare, mai frecvent, forma tradiţională Jupiter, cu corespondentul său din mitologia greacă Zeus,- pronunţat frecvent cu hiat [ze-us] în loc de forma pedantă, cu diftong, [zeŭs].

Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă g.-d. de tipul !lui/zeiţei Artemis, Ceres, Dido, Palas Atena, Venus — formele de tipul Artemidei, Cererei, Didonei (în afară de cazul când se foloseşte şi nominativul Didona), Paladei Atena, Venerei, după modelul limbii de origine, fiind ieşite din uz.

Când sunt folosite atât ca substantive proprii, cât şi ca substantive comune, unele dintre aceste cuvinte au forme sau/şi grafii diferite (acropolă, Acropole).

5. Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. haendelian/händelian.

Vezi şi 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

Note:

↑
Cf. Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Protocol, Lista corpului diplomatic, Bucureşti, 2001.

2.4.2. Accentul grafic

2010-01-26T14:28:00.000-08:00

1. În limba română, de regulă, nu se notează vocala accentuată.

2. Utilizarea accentului ascuţit [´] este permisă pentru a marca distincţia dintre elemente omografe dar neomofone care diferă (şi) prin poziţia accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii (uneori supărătoare), în cazul unor:

cuvinte: ácele substantiv — acéle adjectiv pronominal; comedíe - comédie; companíe — compánie; copíi — cópii; éra [era] substantiv - erá. [iera] verb; nódul s. articulat - nodúl s. nearticulat; şi adverb — şi conjuncţie, véselă adj. - vesélă s.;
forme gramaticale: încuíe prezent — încuié perfect simplu;
variante accentuale (neliterare) ale unor cuvinte: duşmán - dúşman, vúltur — vultúr.

3. Se păstrează accentul grafic din limba de origine în:

unele neologisme: bourrée, pietà;
nume proprii străine: Bâle, Molière, Valéry.

În unele limbi, accentul grafic are altă valoare decât aceea de a marca accentul tonic şi poate să nu coincidă cu locul acestuia: fr. Gérard [jerar], magh. Istvàn [iştvan].

4. La unele nume de locuri străine folosite în limba română nu se notează accentul (Bogota [bogota], Panama [panama], Peru [peru]), ceea ce poate duce la accentuări greşite.

2.4.1. Accentul tonic

2010-01-25T16:15:00.000-08:00

1. în limba română, accentul este liber. De aceea, el poate distinge cuvinte (companie „unitate militară" — companie „tovărăşie; societate"; mozaic s. - mozaic adj.) sau forme gramaticale (indicativ prezent persoana a IlI-a cântă - perfect simplu persoana a IlI-a singular cântă).

2. -a final este

accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -ea (cafea, musaca) şi în unele adjective împrumutate: grena, lila;
neaccentuat când este articol hotărât (casa, musacaua) şi în unele împrumuturi (tibia, widia), la care forma nearticulată şi cea articulată se confundă (unele şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie);

-i şi -u final sunt accentuaţi în unele împrumuturi: substantive (colibri, taxi; atu) şi adjective: kaki.

-o final este:

neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
accentuat în substantive şi adjective mai recente: antihalo, halo; bordo, indigo, maro.

3. Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-al, -an, -ar, -aş, -âş, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -iş, -iu, -lâc, -oi, -os, -şag, -şor, -șug, - tor, -ui), dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate (-bil⁴⁷, -nic).

4. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere.

5. În funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum adică, aripă, avarie⁴⁸, caracter, călugăriţă, doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă, miros, regizor, sever, şervet, unic.
La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar in ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1: !acatist/acatist, anost/anost, !antic/antic, !gingaş/gingaş, !hatman/hatman, intim/intim, !jilav/jilav, !penurie/penurie, profesor/profesor, !trafic/trafic.
Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugăriţă, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav, duşman).

În poezie se admite şi folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale.

Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca:

indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi a Il-a plural şi imperativ persoana a Il-a plural — accentuate pe sufixul -e la conjugarea a Il-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea a IlI-a (tipul bateţi);
formele verbului a fi !suntem, !sunteţi.

6. Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la marea majoritate a numelor.
El este însă mobil la:

substantivele noră, g.-d. sg.; pl. nurori; soră, surori;
la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) şi la plural (radiouri, zerouri).

La împrumuturile mai recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul.

În flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinenţă) chiar la acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular adusei, I plural aduserăm.

7. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, şi un accent secundar, mai slab: aerodinamic, anteroposterior, meglenoromân.

8. Unele nume româneşti de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea şi structura lor: Vasiliu, dar Rotariu.

9. Trebuie evitată tendinţa deplasării accentului spre începutul cuvântului.

Note:

↑ În Îndeptar 5, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul.
↑ Variantă care s-a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.

2.4. Accentul

2009-08-01T02:28:00.000-07:00

2.3.2. Consoane duble

2009-07-30T17:04:00.000-07:00

1. Consoanele duble notează, de regulă, două sunete-consoane (care se pronunţă amândouă), şi anume:
- consoane identice, în:

- cuvinte compuse: ohmmetru, Sânnicolaul Mare^[46];
- derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeaşi consoană eu aceea in care se termină prefixul: înnoda, înnopta; interregional; transsiberian; posttotalitar (dar îneca, înota);

- consoane diferite: [k] şi [c] notate cu aceeaşi literă, c (accent, occipital, succes, vaccina).

2. În unele neologisme şi in nume proprii scrise după model străin şi derivate de la acestea, consoana dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care poate avea aceeaşi valoare ca şi consoana simplă (bourree, fortissimo, kibbutz, loess, watt; Philippide, Rosetti) sau o valoare diferită: ll [1'] (caudillo), zz [ţ] (mezzosoprană, Negruzzi).
V. şi 5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând.

Note

↑ În DOOM1, p. XV, era citat şi cel-lalt (care nu exista în Dicţionarul propriu-zis şi era combătut în Îndreptar, p. 22), dar singura formă literară este celălalt.

2.3.1. Vocale duble

2009-07-30T17:00:00.001-07:00

1. Vocalele duble notează două sunete identice şi se pronunţă de regulă amândouă, în silabe diferite: contra|amiral; lice|e, para|aldehidă, re|examina; fi|ind, şti|inţă (dar cunoştinţă, încunoştinţa); alco|ol, co|opta.
Se scriu şi se pronunţă cu o singură vocală prerie, proroc.

2. Vocale duble se întâlnesc şi în unele nume proprii străine sau româneşti scrise după model străin; în unele dintre ele nu se pronunţă decât o vocală: Aachen, Aalto, Aaron, Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză (Aasen [osen]).
în unele împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decât în scrierea cuvintelor româneşti, în funcţie de regulile ortografice ale limbii respective: spleen (angl.) [splin]

2.3. Litere duble

2009-07-30T16:59:00.000-07:00

2.2.2. s şi ş; x; z

2009-07-30T16:54:00.000-07:00

1. Se scrie şi se pronunţă ş în împrumuturi din germană (ştrand), dar s în împrumuturi din alte limbi: spray, stat, stofă, strangula.

2. Se scrie şi se pronunţă ex numai în formaţiile în care acesta este prefix (excava, excrescenţă), dar es în cuvinte în care face parte din rădăcină: escalada, escroc.

3. în unele cuvinte, grupul de sunete [ks] este redat prin succesiunea de litere cs: fucsie, rucsac (darfux, ruxandră); v. şi n. 27.

4. cţ şi x nu trebuie confundate în reflecţie „gândire" şi reflexie „fenomen fizic".

5. înaintea anumitor consoane (sonore şi sonante) se scrie s sau z, în funcţie, în general, de pronunţarea literară:
- înaintea consoanelor surde p, t, c, ş,fşih se scrie şi se pronunţă s: despacheta, destăinui, tusşase, desfigura, deshuma;
- înaintea consoanelor sonore b, d, g, j şi v se scrie şi se pronunţă z: zbor, dezbate; zdup, brazdă; zgomot, izgoni; dezjuga, răzjudeca; zvănta, azvârli.

Excepţii: se scriu cu s unele neologisme:
- derivate (în limba română sau împrumutate) cu prefixul trans-: transborda, transdanubian, transgresiune, transversal;
- compuse împrumutate: aisberg, glasbeton, glasvand, jurisdicţie;
- alte cuvinte: disident, disertaţie (dar a dizerta), premisă, sesiune;
- nume proprii: Desdemona;

6. înaintea consoanei sonore z se păstrează s în prefixele des-, ras-: deszăpezi, răszice.

7. înaintea sonantei r se scrie şi se pronunţă z: dezrobi.

8. Se scrie z în unele împrumuturi pronunţate în limba literară actuală ca atare: khermeză (ea bazin etc)

9. înaintea lui /, m, n sunt posibile ambele pronunţări, astfel că singurele reguli particulare privesc:
- prefixul ăez-: dezlega, dezminţi, deznoda;
- finalele -sm (marasm, pleonasm, sarcasm — inclusiv sufixul -ism: simbolism) şi -smă în neologisme (fantasmă, prismă) şi derivatele lor (fantasmagoric, prismatic);
- păstrarea consoanei finale a rădăcinii în cuvintele analizabile formate aţi sufixul -nic: casnic, josnic (de la casă, jos), dar groaznic, obraznic, paznic (de la groaza, obraz, pază);
- celelalte cuvinte se scriu, unele eu s (slab, desluşi, sminti, smântână, snoavă, trosni), altele cu z (zloată, izlaz, zmeu, izmă, caznă, gleznă).

10. cvasi- se scrie şi se citeşte cu s (cvasitotalitate, cvasiunanimi^[45]), dar izo- cu z (izofonă, izoglosă, izolexă), ca şi \concluziv şi \coroziv, la fel cu concluzie şi coroziune.

Note

↑
Dar tot mai frecvent [cvazi-].

2.2.1. înainte de p şi b: m

2009-07-30T16:53:00.002-07:00

Înainte de p şi b se scrie m (nu n), inclusiv în prefixe care înaintea altor consoane se scriu cu n: ambulanţă, amplasa, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, îmbolnăvi, împărat, umbla.
Excepţie: Istanbul.

2.2. Consoane

2009-07-30T16:53:00.001-07:00

2.1.8. Vocale în hiat

2009-03-08T15:48:00.000-07:00

1. Se scrie -ie (la forma nearticulată), respectiv -ia (la forma articulată) -pronunţate în două silabe — în substantive feminine ca i-e (bucuri-e, famili-e, istori-e, vi-e), respectiv i-a: bucuri-a, famili-a, istori-a, vi-a.

2. În pronunţarea actuală se manifestă şi tendinţa reducerii hiatului, prin pronunţarea ca diftong a unor vocale alăturate (ziar [ziar]).

2.1.7. oa şi ua

2009-03-08T15:46:00.000-07:00

     1. La început de cuvânt se scrie totdeauna oa: oare, oameni, oaste.

     2. După consoană se scrie şi se pronunţă oa: coadă, doar, foarte, joacă, moară, poartă, soare.

     3. După vocală se scrie:
- oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, găoace/găoci, respectuoasă/respectuos;
- ua când nu alternează cu o (ci cu uă): a doua/două, piua/piuă, roua/r ouă, steaua/(reg.) steaua, ziua/ziuă.

2.1.6. eo, io şi eoa, ioa

2009-03-08T15:43:00.000-07:00

1. Se scrie totdeauna io, ioa după [c], [g] (ciorchine, giol; cioară, gioarsă) şi după ch, gh [k'], [g'] când fac parte din aceeaşi silabă (chior, chioşc, şchiop, ghiol, ghiotura; chioară, şchioapă, ghioagă).

cheo, geo notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [che-o], [ge-o]: che-otoare, ge-ologie (eo nu se pronunţă însă în silabe diferite în geor-gi-an, Geor-ge, ca şi în Gheor-ghe).

2. După alte consoane se scrie şi se pronunţă de obicei eo (deodată, leorpâi, pleosc) şi eoa (leoarcă), dar io în feleştioc.

2.1.5. eai, eau şi iai, iau

2009-03-08T15:42:00.000-07:00

1. Se scrie şi se pronunţă iai, iau la început de cuvânt (iau) şi la început de silabă după vocală: îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.

2. După consoană se scrie şi se pronunţă după aceleaşi reguli ca la ea, ia:
- eai, eau: urecheai, urecheau, vegheai, vegheau, beau, şleau, vreau;
- iau: miau.

2.1.4. ea şi ia

2009-03-08T15:32:00.000-07:00

     1. La început de cuvânt şi de silabă după vocală:
- se scrie şi se pronunţă ia când alternează cu ie (iadă/ied, iarnă/ierni, baia/baie, băiat/băieţi, femeia/femeie, tăia/taie, trebuia/trebuie, trăiască/trăieşte, întemeiază/întemeieze, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni) sau cu i (joia/joi, treia/trei);
- se scrie ea, dar se pronunţă [ia] când alternează cu e: ea/el; în neologisme, vorbitorii limbii literare pronunţă ea, sub influenţa scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.

     2. După t, d, s, z, ţ, l,n şi r se scrie şi se pronunţă totdeauna ea: deal, leac, neam, vinerea, seară, teapă, ţeapă, zeamă.
În aceştia şi atâţia, după t şi ţ se scrie ia, care alternează cu i (aceşti, aţâţi).

     3. Se scrie totdeauna cea, gea când fac parte din aceeaşi silabă: ceapă [čapă], ceas, acea, a cincea, să lucească, tăcea; geacă, geam, fugea.
cia, gia notează secvenţe pronunţate în silabe diferite [ci-a], [gi-a]: ci-anură, elegi-ac, Luci-a, Ligi-a.

     4. După p, b, f, v şi m se scrie şi se pronunţă:
- ea când alternează cu e: beată/beţi, stropeală/stropeli, meargă/merge, bârfească/ bârfeşte, veac/vecie;
- ia când alternează cu ie (biată/biet, piatră/pietre, amiază/amiezi, fiare/fier, viaţă/ vieţi) sau când nu există forme alternante (abia, fiară).
Astfel, beată se deosebeşte de biată.

     5. După ch, gh se scrie:
- ea când alternează cu e: cheamă/chem, cheag/închega, blochează/blochez, gheată/ ghete, gheaţă/gheţuri, veghează/veghez;
- ia când nu există forme alternante: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar.

2.1.3. e şi ie

2009-03-08T15:25:00.000-07:00

     La început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcţie, în general, de pronunţarea literară şi de etimologie, şi anume:

     1. în majoritatea neologismelor, la început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie e şi se pronunţă [e]: ecran, elev, epocă, eră, examen; aed, aerodrom, alee, coexistenţă, poem; agreez, creez, efectuez;

     2. în pronumele personale şi în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunţă [ie]^[44]: eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau;

     3. se scrie ie şi se pronunţă [ie] în:
- cuvintele din fondul vechi: ied, ieftin, iepure, ieşi; baie, cheie, femeie, voie;
- verbele neologice cu rădăcina terminată în -i: atribuie, constituie; bruiez, deraiez;
- neologisme cu ie în etimon: hematopoieză, proiect.

Note

↑ Rostirea hipercorectă [e] în loc de [îe] în aceste forme — practicată în special în învăţământ, pentru a fixa la elevi deprinderea de scriere — este greşită.

2.1.2. După ş şi j: a, e, i sau ea, ă, â

2009-02-18T14:07:00.000-08:00

     După ş şi j se scrie şi se pronunţă a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcţie de structura morfologică a cuvântului, şi anume:

     1. în rădăcina cuvântului se scrie şi se pronunţă numai a, e, i (şi nu ea, ă, â): aşază, deşartă, înşală, muşama, şade, şapcă, şase; jale, jar, tânjală („proţap", folosit mai ales în expresia a se lăsa pe ~); aşeza, înşela, şerpoaică, şes; jecmăni, jeli; maşină, şir; jilţ, jir;

     2. în desinenţe, articol şi sufixe se scriu şi se pronunţă vocale din una din cele două serii, în funcţie de clasa morfologică şi respectându-se identitatea vocalei desinenţelor, articolului sau sufixelor după celelalte consoane, şi anume:

- substantivele şi adjectivele feminine cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:

-ă (ca şi în mamă, bună) la nominativ-acuzativ (fruntaşă, gureşă, tovarăşă; plajă, tijă) şi la vocativ singular nearticulat (tovarăşă, opus masculinului tovarăşe);
-a (ca şi în mama, buna) la nominativ-acuzativ singular articulat: fruntaşa, gureşa, tovarăşa; plaja, tija;
-e (ca şi în mame, bune) la genitiv-dativ singular nearticulat şi la plural: fruntaşe, gureşe, tovarăşe; plaje, tije;

- verbele de conjugarea I cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:

- a (ca şi în lucra, lucram, lucrat, lucrare) la infinitiv şi în formele şi cuvintele provenite de la acesta (imperfect, participiu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): înfăţişa, înfăţişam, înfăţişat, înfăţişare; angaja, angajam, angajat, angajare;
-ează (ca şi în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfăţişează, angajează;
De aceea, înfăţişează şi aşază se scriu diferit.

- ă (ca şi în lucrăm, lucră) la indicativ prezent persoana I plural şi perfect simplu persoana a III-a singular: înfăţişăm, înfăţişă; angajăm, angaja;
-e/-eze (ca şi în să cânte, să lucreze) la conjunctiv prezent persoana a III-a:
sa îngraşe, să înfăţişeze; să angajeze.

- verbele de conjugarea a IV-a cu tema terminată în ş, j se scriu şi se pronunţă cu:

- i (ca şi în citi, citim, citind, citit, citire) la infinitiv şi in formele şi cuvintele provenite de la acesta (indicativ prezent persoana I plural, participiu, gerunziu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): sfârşi, sfârşim, sfârşind, sfârşit, sfârşire; îngriji, îngrijim, îngrijind, îngrijit, îngrijire;
Astfel, la verbele cu terna terminată în ş sau j, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conjugarea I (furişând, angajând) şi respectiv a IV-a (sfârşind, îngrijind).

-ea/-ească (ca şi în citea, să citească) la indicativ imperfect, respectiv conjunctiv prezent persoana a III-a: sfârşea, îngrijea; să sfârşească, să îngrijească.
- sufixele se scriu şi se pronunţă:
-ar (ca şi în lemnar): cenuşar, coşar, gogoşar, birjar; -ământ (ca şi în legământ): îngrăşământ;
-ăreasă, -arie dacă sunt legate de -ar (cenuşăreasă, gogoşărie, birjărie, după cenuşar, gogoşar, birjar) şi -ereasă, -erie dacă sunt legate de -er (lenjereasă, după lenjerie) sau independente;
-ător (ca şi în temător): înfricoşător;
-eală (ca şi în îndrăzneală): greşeală, oblojeală, tânjeală (rar) „tânjire";
Tânjeală se distinge astfel de tânjală; înşală se scrie cu a deoarece nu este substantiv, ci o formă verbală de la a înşela.

-eon (ca şi în braşovean): ieşean, clujean, someşean^[43];
-eaţă (ca şi în negreaţă): roşeaţă;
-ească (ca şi în bărbătească): strămoşească, vitejească.

Note

↑ Numele firmelor Clujana, Someşana erau scrise greşit.

2.1.1. â şi î

2009-02-18T14:00:00.000-08:00

     Conform Hotărârii Academiei Române din anul 1993, sunetul [î] este redat în două moduri, după criteriul poziţiei in cuvânt şi după criteriul morfologic, pentru care v. Tab. 2.

     1. Astfel, se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv^[42] în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) şi în derivate eu sufixe de la cuvinte terminate în -î (chiorâş, hotărâtor, târâtor).

     2. Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î, în funcţie de tradiţia familiei, de dorinţa purtătorilor şi de actele de stare civilă, cf. acelaşi nume de familie scris Râpeanu şi Rîpeanu.

Aplicarea Hotărârii este obligatorie în învăţământ şi în publicaţiile oficiale din România, dar există în continuare persoane, publicaţii sau edituri care aplică regulile anterioare. Hotărârea nu a fost preluată oficial în Republica Moldova, de unde se difuzează în România şi publicaţii scrise cu ortografia anterioară.

Note

↑ Spre deosebire de ortografia dinainte de 1953, la care s-a revenit în celelalte situaţii.

2.1. Vocale şi semivocale

2009-02-18T13:59:00.000-08:00

2. Reguli de scriere şi de pronunţare literară

2009-02-18T13:56:00.000-08:00

Regulile care urmează aduc precizări cu privire la aplicarea Hotărârii Academiei Române de reintroducere a literei â, precum la unele aspecte în legătură cu care se pot produce unele greşeli sau ezitări în scriere şi/sau pronunţare din cauza nerecunoaşterii structurii cuvintelor, a influenţei unor rostiri populare, dialectale etc.

Asimilările care se produc în vorbire între sunete vecine nu sunt notate în scris (subsuoară [supsŭară]). Pentru redarea grafică a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte rostite fără pauză v. 1.2. Semnele ortografice şi 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

1.2.7. Virgula [,]

2009-02-16T13:13:00.000-08:00

     Deşi este semn de punctuaţie, virgula^[41] (neprecedată, dar, bineînţeles, urmată de blanc) se foloseşte uneori cu o funcţie asemănătoare cu a cratimei:

     În interiorul unor locuţiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău (v. şi 4.3. Scrierea locuţiunilor);
intre interjecţii identice care se repetă (boc, boc; cioc, cioc, cioc; hai, hai; ham, ham; mac, mac; miau, miau; nani, nani) sau intre interjecţii cu valoare apropiată (trosc, pleosc).

     Între cuvinte care se repetă — identic (doar, doar) — sau cu unele modificări: încet, încetişor.

Acestea se pot despărţi şi prin cratimă (cioc-cioc-cioc; doar-doar; încet-încetişor) sau, în cazul interjecţiilor, prin semnul exclamării (boc! boc!; trosc! pleosc!). Succesiunile de interjecţii cu valori diferite se scriu în cuvinte separate (ia hai).

Note

↑ Plasată la nivelul inferior al rândului.

1.2.6. Punctul [40] [.]

2009-02-16T13:06:00.000-08:00

Este folosit ca semn ortografic după majoritatea abrevierilor, şi anume după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea iniţială a cuvântului abreviat, nu şi ultima lui literă (etc, ian., id., nr., v. pentru et caetera, ianuarie, idem, numărul, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. pentru Ion).

Prin tradiţie, se admit însă şi excepţii (dr. pentru doctor).

Nu sunt urmate de punct:
- abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cea, dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;
- abrevierile numelor punctelor cardinale: L, N, V, S;
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: cm, \gal, m, kg pentru centimetru, galon, metru, kilogram;
- simbolurile unor termeni din domeniul ştiinţific şi tehnic: matematică, fizică (A pentru arie, N pentru număr natural), chimie (simbolurile elementelor chimice: C, CI, Mg pentru carbon, clor, magneziu), medicină QRh).

Nu se scriu cu punct între litere abrevierile care conţin fragmente de cuvinte: TAROM pentru Transporturile Aeriene Române.

Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule (A.C.T.H./ACTH, C.E.C./CEC, O.N.U./ONU, P.F.L./PFL); lactualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare: SILA, UNESCO.

Unele abrevieri (împrumutate ca atare şi care au dobândit statut de cuvinte) se scriu totdeauna fără punct: HIV, SIDA.

     Scopul abrevierilor fiind acela de a face economie de spaţiu, după abrevieri, punctul nu este precedat de blanc, iar în interiorul abrevierilor complexe nu este în general precedat, nici urmat de blanc (a.c, ş.a. pentru anul curent, şi alţii/şi altele — dar nr. crt. pentru numărul curent).

     În unele abrevieri complexe, punctul interior este urmat de cratimă când se abreviază un compus scris cu cratimă (It.-maj. pentru locotenent-major).

     Punctul se foloseşte şi la notarea în cifre a datei (01.01.2000); semne echivalente: bara, cratima.

Note

↑ Este şi semn de punctuaţie.

1.2.5. Linia de pauză [–]39

2009-02-16T13:03:00.000-08:00

Este utilizată ca semn ortografic numai în scrierea unor cuvinte compuse complexe (cu caracter mai mult sau mai puţin ocazional) care cuprind cel puţin un cuvânt compus scris cu cratimă: americano–sud-coreean, nord–nord-vest, sud-est–nord-vest.
În această situaţie nu este precedată sau urmată de blanc.

Când locul despărţirii la capăt de rând a unui compus scris cu linie de pauză coincide cu locul acesteia, linia de pauză ţine şi locul cratimei.

Note

↑ Plasată aproximativ la jumătatea înălţimii rândului. Numită şi pauză. Este mai lungă decât cratima. Este şi semn de punctuaţie.

1.2.4. Cratima[36] [-]

2009-02-16T12:37:00.000-08:00

     Este semnul ortografic cu cele mai multe funcţii. În unele cazuri are caracter permanent (dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ţi-l dă, nu dă îl, de a dreptul, lasă o, se a dus, ţi îl dă), iar in altele — accidental (de-abia sau de abia, n-am sau nu am)^[37].

     Se foloseşte între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărţi elementele în cauză.

    Astfel, cratima leagă:
- cuvinte pronunţate fără pauză;
- unele interjecţii identice, repetate accidental;
- anumite prefixe de baza derivatului;
- prefixele ne- şi re- şi prepoziţia de de baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala î-, atunci când se produce căderea acesteia;
- componentele compuselor cu un grad mediu de sudură, ale unor locuţiuni şi ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;
- articolul hotărât enclitic sau desinenţa de unele cuvinte greu flexionabile;
- formantul final al numeralelor ordinale şi fracţionare de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre.
- componentele ale unor abrevieri.

     Ea desparte:
- silabele unui cuvânt pronunţat sacadat;
- segmentele unui cuvânt în cazul despărţirii acestuia la capăt de rând.

     În toate cazurile cu excepţia ultimului, cratima se foloseşte indiferent de poziţia cuvântului pe rând, in timp ce in ultimul caz este condiţionată de poziţia segmentului de cuvânt la sfârşit de rând şi se suprimă dacă acel segment nu mai ocupă această poziţie.

     Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.

     Uneori, una şi aceeaşi cratimă poate cumula mai multe funcţii, de exemplu, pe lângă marcarea calităţii de compus, poate nota şi ataşarea unui element gramatical sau/şi producerea unor fenomene fonetice (la sfântu-aşteaptă, împuşcă-n-lună, ucigă-l-crucea).

     Condiţiile în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază ţin de domeniul gramaticii, cele în care anumite compuse sau derivate prezintă un grad mai mare sau mai mic de sudură şi deci se scriu cu cratimă — de formarea cuvintelor, iar cele în care se produc anumite modificări fonetice — de domeniul foneticii, de aceea nu pot fi prezentate aici.

     Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează. Astfel, cratima:
1. redă pronunţarea „legată" (însoţită, uneori, şi de anumite modificări fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu şi existenţă independentă, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală.

     Ea poate marca pronunţarea fără pauză a două, trei sau, mai rar (mai ales în limba veche sau populară), patru ori chiar cinci cuvinte alăturate — cazuri în care se folosesc una (s-a dus, a luat-o), două (dându-le-o, pop. jelui-m-aş, înv. întreba-se-vor), trei (ducă-se-pe-pustii, înv. face-li-se-va) sau patru cratime: (un) lasă-mă-să-te-las.

     Unul dintre aceste cuvinte poate fi lung, respectiv semantic „plin", iar celălalt sau celelalte — scurt(e)^[38] (dându-ni-le, ducându-l, ducându-se) sau pot fi toate scurte (ţi-l dă) ori toate lungi (aducere-aminte, luare-aminte).

     Cuvintele neaccentuate pot fi proclitice sau enclitice: l-a dat, respectiv dă-l.

     In unele cazuri, pronunţarea fără pauză poate să nu conducă la alte modificări fonetice (ci numai morfologice sau de topică) ale cuvintelor implicate (pare-se faţă de se pare) sau poate duce la pronunţarea într-o singură silabă a unor cuvinte care, în alte situaţii, formează silabe diferite: am văzut-o iată de înv. o am văzut.

     În altele, cratima poate semnala şi producerea unor modificări fonetice suplimentare ale cuvintelor în cauză, şi anume a sinerezei sau/şi a eliziunii.

     Sinereza poate fi obligatorie (de-a dreptul [dĕa], le-a dat, [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam]) sau facultativă, redând rostirea în tempo rapid (de-abia [dĕabĭa] faţă de de abia [de abĭa] în tempo lent).

     Şi eliziunea poate fi obligatorie (dintr-un, într-un, printr-un < dintru/întru/ printru + un; într-adevăr < întru + adevăr; m-a (văzut) < mă + a; v-a (văzut) < vă + a (văzut); s-a (zis) < se + a (zis)) sau facultativă (c-a văzut/că a văzut; cu un copil/c-un copil, după o oră/dup-o oră, fără a vorbi/făr-a vorbi; n-aveam/nu aveam; n-a văzut/nu a văzut; n-o să vadă/nu o să vadă; până acolo/pân-acolo; s-o vadă/să o vadă).

     Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau, când este vorba de cuvinte compuse — cu cratimă sau „legat": într-una prep. + num., dar întruna adv.; l-a pr. + vb. aux., dar la prep.; ne-am pr. + vb. aux., dar neam s. n.; s-a pr. + vb. aux., dar sa pr., adj. pr.; v-a pr. + vb. aux., dar va vb. aux.

     Când căderea unui sunet se produce în interiorul unui cuvânt scris cu cratimă, se recomandă folosirea numai a apostrofului (înşir'te, mărgărite, nu înşir'-te < înşiră-te).

     2. redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- şi re- de la teme care încep cu îm-, în- şi, neliterar, a compuselor cu prepoziţia de de la acelaşi tip de teme, notând afereza lui î- la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi, a re-ncălzi faţă de rostirea în tempo lent neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi, a reîncălzi; de-mpărţit, de-nmulţit faţă de deîmpărţit, deînmulţit).

     Această posibilitate este exploatată în poezie, din raţiuni prozodice: Ne-nţeles rămâne gândul/Ce-ţi străbate cânturile ... Eminescu.

     3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-ni-cu-le!), numărul cratimelor fiind în funcţie de lungimea cuvântului.

     4. serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru, poe-esc), pentru care v. 4.1.1. Prefixe şi derivate cu prefixe, 4.1.2. Sufixe şi derivate cu sufixe.

     5. uneşte elementele unor cuvinte compuse: !mai-mult-ca-perfect, v. 4.2. Scrierea cuvintelor compuse.

La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru.

     6. uneşte componentele unor locuţiuni: calea-valea, v. 4.3. Scrierea locuţiunilor.

     7. uneşte componentele secvenţelor substantiv denumind grade de rudenie sau relaţii sociale + adjectiv posesiv (fără sau cu apocopă): mamă-ta/mă-ta, soră-ta/sor-ta, stăpână-sa, taică-su/ta-su.

     8. leagă articolul hotărât enclitic sau desinenţa de cuvintele greu flexionabile, în cazul:
- numelor literelor şi sunetelor: x-ul, x-uri;
- substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre: 10-le „nota 10",

     11-le „echipa de fotbal";
- împrumuturilor şi numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: acquis-ul; !bleu-ul; Bruxelles-ul; !dandy-ul, pi. art. !dandy-i (nu dandi, pl. art. dandii); show-ul, show-uri;

!Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile — chiar nedaptate sub alte aspecte — terminate in litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri.

- substantivelor provenite din abrevieri sau sigle: pH-ul, RATB-ul.

     9. leagă formanţii -lea, -a la numeralele ordinale şi -ime la numerale fracţionare de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe): al Xl-lea, a 11-a, 16-imi;

     10. marchează omiterea unei secvenţe din interiorul cuvântului in abrevierile discontinui: ad-ţie, d-ta, P-ţa pentru administraţie, dumneata, Piaţa.

     11. se păstrează in abrevierile compuselor scrise cu cratimă (It.-maj., N-V, S-E pentru locotenent-major, nord-vest, sud-est).

     12. poate lega unele interjecţii identice, repetate accidental (bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc, fiu-fiu, ha-ha-ha, hai-hai, ham-ham, hor-hor, la-la-la, pâş-pâş, pis-pis-pis, pui-pui, tranca-tranca, ţâr-ţăr).
Interjecţiile repetate se pot despărţi şi prin virgulă (hai, hai; ham, ham).

     13. poate lega unele cuvinte care se repetă identic (doar-doar, foarte-foarte, încet-încet, mai-mai, poate-poate, prea-prea) sau cu unele modificări (încet-încetişor, singur-singur el)

Note

↑ Plasată aproximativ la jumătatea înălţimii rândului, are lungimea medie a unei litere. Numită şi linie/linioară/liniuţă de unire/despărţire, înv. trăsură de unire. Este mai scurtă decât linia de pauză şi de dialog. Este şi semn de punctuaţie.

↑ În lingvistică, cratima serveşte la notarea convenţională a unor elemente lipsite de independenţă, marcând, prin locul pe care îl ocupă, poziţia acestora (iniţială, medială sau finală) în cuvânt (litera sau vocala î-, prefixul contra-; infixul -n-; articolul -ul, desinenţa -uri, formantul -lea, sufixul -ist; rădăcina floar- ) sau la punerea în evidenţă a silabelor (vocale în hiat: a-er); este utilizată şi în analiza metrică (Ne-n-ţe-les ră-mă-ne gân-dul...).

↑ Element(e) gramatical(e) monosilabic(e), neaccentuat(e) în frază.

1.2.3. *Blancul[35] [ ]

2009-02-14T14:21:00.000-08:00

Constă în absenţa oricărui semn. Cuvintele se delimitează grafic prin blancuri potrivit statutului lexico-gramatical şi sensului lor, funcţia principală a blancului fiind aceea de semn de delimitare şi separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, câte unu, douăzeci şi unu, Evul Mediu, Unirea Principatelor), ale locuţiunilor (altă dată „în altă împrejurare") şi ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată).

El marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.

Absenţa blancului (deci scrierea „legată") marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează cuvintele simple, majoritatea derivatelor şi cuvintele compuse sudate, nedisociabile, pentru care v. 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte.

     Blancul are rol distinctiv, diferenţiind secvenţe identice ca sunete constitutive, dar care, despărţite prin blanc, reprezintă un grup de cuvinte (nici un conjuncţie + numeral), în timp ce, scrise „legat", alcătuiesc un singur cuvânt (!niciun adjectiv pronominal).

     El poate compensa absenţa punctului între iniţialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii; actualmente se preferă însă în aceste cazuri suprimarea şi a blancurilor, mai economică.

Blancul poate preceda sau urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanţele scrierii limbii române (de tipar, la calculator, la maşină), blancul nu precedă, în general, semnele de punctuaţie, dar le urmează.

Note

↑Are lăţimea medie a unei litere. Numit şi pauză, pauză albă, pauză grafică, spaţiu, spaţiu alb. Este şi semn de punctuaţie. Nu era recunoscut ca semn ortografic în DOOOM1; a fost inclus ca atare în Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s. v. pauză. Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, în îndreptar ortografic şi morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 272 (ed. 1,1993), îl consideră „marcă ortografică".

1.2.2. Bara oblică[33] [/]

2009-02-14T14:17:00.000-08:00

Folosită ca semn ortografic:
- în formule distributive^[34] care cuprind numele unor unităţi de măsură; acestea pot fi:
- abreviate (km/h citit kilometri pe sau la oră) ori
- neabreviate (kilometri/oră);
- în abrevierile c/val şi m/n pentru contravaloare şi motonavă. Nu este precedată, nici urmată de blanc.

Note

↑ Are înălţimea unei litere mari; este şi semn de punctuaţie şi semn grafic.

↑ În care înlocuieşte linia de fracţie din matematică.

1.2.1. Apostroful [']

2009-02-14T14:00:00.000-08:00

Este singurul semn exclusiv ortografic; este rar folosit în ortografia românească actuală^[31].
În limba literară, apostroful^[32]:
- marchează, mai ales în stilul publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absenţa accidentală a primei sau a primelor două cifre: '918, '89;

în construcţiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.

- se regăseşte în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcţii decât în română), cum sunt:
* substantive comune neadaptate (five o'clock);
* nume proprii străine de persoană (D'Annunzio, D'Artagnan, O'Neill);
* nume de firme străine conţinând „genitivul saxon" (Mc Donald's) — care s-a extins, în mod abuziv sau glumeţ, şi la unele nume româneşti de firme.

Apostroful nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor româneşti, ci notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficienţe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale cuvintelor (săru' mâna pentru sărut mâna).

De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic — în proză şi în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permiţând eliminarea unei silabe (O, vin', al nopţii mele domn, /De ce nu vii tu, vină ... Eminescu).

     El notează căderea accidentală:
- a unui sunet:
* consoană (al'fel, cân'va, da', dom', pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
* vocală (altădaf, făr' de, lu' (Mihai), numa', pân' la, tocma', vin' pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau
- a mai multor sunete sau silabe (dom'le, 'neaţa pentru domnule, (bună) dimineaţa).
în ceea ce priveşte poziţia, el poate apărea:
- la începutul unor cuvinte ('nainte pentru înainte);
- în interiorul unor cuvinte (dom'le pentru domnule) şi mai ales
- la sfârşitul unor cuvinte (domnu', scoal' pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziţiei (las' pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las' că-i arăt eu, poa' să, tre' să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).

     În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînţeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârşit de cuvânt este, firesc, urmat de blanc — inclusiv în cuvinte compuse sau locuţiuni care se scriu în cuvinte separate (făr' de, pân' să pentru fără de, până să).

     Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obişnuit cu cratimă, se foloseşte numai apostroful (care înlocuieşte şi cratima): înşir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înşiră-te, mama-mare, soră-ta.

     În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând şi limita dintre silabe (Sal'tare, taică pentru Salutare ...).
     Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt şi urmează un cuvânt care începe cu o vocală se foloseşte cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înşir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înşiră + o, lasă + o, până acasă.
     Când locul despărţirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărţire trebuie evitată.

Note

↑ Înainte de reforma ortografică din 1953, apostroful avea mai multe funcţii, dintre care unele au fost transferate cratimei.

↑ Care are forma unei virgule plasate după literă, la umărul acesteia.

1.2. Semnele ortografice

2009-02-14T13:08:00.000-08:00

     Semnele ortografice în sens strict^[29] sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul cuvântului^[30] — în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate —, precum şi în unele abrevieri.
     Între unele dintre aceste semne există, în anumite situaţii, echivalenţă (deci posibilităţi de substituire), fiind posibilă şi cumularea lor.
     Semnele folosite (şi) ca semne ortografice sunt apostroful, bara oblică, *blancul, cratima, linia de pauză, punctul, virgula, prezentate în cele ce urmează în ordine alfabetică.

Note

↑ Distincţia semne ortografice — semne de punctuaţie este într-o anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include şi punctuaţia, ci şi deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, *blancul, linia de pauză şi punctul sunt mai ales semne de punctuaţie, iar virgula, deşi semn de punctuaţie, priveşte într-o anumită măsură şi ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite şi în alte domenii, ca semne grafice cu diverse valori convenţionale.

↑ Şi, rareori, la nivelul propoziţiei sau al frazei.