5.2.1.2.1. C (V-CV, VS-CV, SVS-CV, V-CSV) („O consoană între vocale trece la secvenţa următoare")

    O consoană între litere-vocale trece la secvenţa următoare: ba-bă, fa-că, n-ce, ve-cin, po-diș, rea-fișa, le-ge, ha-haleră, nea-jutorat, ira-kian, mă-lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, soa-re, ie-se, ma-şină, ia-tă, ţa-ţă, ta-vă, kilo-watt, ta-xi, ree-xamina, ra-ză, reau-zi (inf., perf. s.), flo-rile, fu-gi (irtf.; perf. s.), o-chi (verb), po-mii.
La fel se comportă și:

• ch, gh (+ e, i) in cuvinte românești: ure-che, nea-chitat, le-ghe, li-ghioană;
• qu [kv]: se-quoia.

    Regula este valabilă şi când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent (au-gust, bojdeu-că, doi-nă, mai-că, pâi-ne, hai-ku) sau al unui triftong cu structura SVS (lupoai-că) ori când consoana este urmată de un diftong: re-seamănă.
    O consoană urmată de i „șoptit” nu se desparte de vocala precedentă: ari, buni, cobori, flori, fugi (ind. prez.), ochi (substantiv), pomi, auzi (ind. prez.).
    Se comportă ca o singură consoană combinațiile de două sau trei litere-consoane din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dg [ǧ] (Me-dgidia), dj [ǧ] (azerbai-djan), gn [ñ] (Sali-gny), sh [ș] (banglade-shian), th [t] (ca-tharsis), ts [ț] (jiu-ji-tsu), tch [č] (ke-tchup).

5.2.1.2. Litere-consoane

    Această despărțire se referă la consoanele aflate între vocale.
    La despărțire trebuie să se aibă în vedere faptul că din punctul de vedere al despărțirii la capăt de rând se comportă ca o singură consoană:

• litera x;
• ch şi gh înainte de e, i;
  
  

  h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană: foeh-nul [fönul].

• consoanele urmate de i „ șoptit";
• q + u când are valoarea [kv].

    Regulile generale privind despărțirea literelor-consoane sunt:

• o consoană între litere-vocale trece la secvența următoare;
• în succesiunile de două-patru consoane, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană;
• în succesiunile (foarte rare) de cinci consoane, despărțirea se face după a doua consoană.

Regulile și excepțiile sunt detaliate în cele ce urmează.

5.2.1.1.2. Succesiunile V-S ((S)V-SV, (S)V-SVS, V-SSV) („Un diftong şi un triftong se despart de vocala sau de diftongul precedente")

    În succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta trece la secvența următoare când se află:

• după o vocală propriu-zisă, iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un
  
  • diftong ascendent: agre-ează, accentu-ează; ace-ea [ačeia], mama-ia, tă-ia, tămâ-ia, su-ia; tămâ-ie, pro-iect, su-ie; du-ios; ro-iul; gă-oace, dubi-oasă; ro-ua, no-uă; a-yatolah;
  • triftong: tă-iai, vo-iau, le-oaică; cre-ioane; înşe-uează;
• după un diftong ascendent (deci tot după o vocală), iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un diftong (ploa-ie, stea-ua) sau dintr-un triftong (chiar dacă acesta nu este scris ca atare: dumnea-ei [dumnĕa-ĭeĭ]).

    Altfel spus, diftongii alăturaţi se despart sau diftongii şi triftongii se despart de vocala sau de diftongul care le precedă.

5.2.1.1.1. Succesiunile V-V (V-V(S), V-VC(Q) („Două vocale alăturate se despart")

    Două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart — cu alte cuvinte, vocalele în hiat se despart.
    Cele două vocale pot fi:

• identice: a-alenian; ale-e; fi-inţă; alco-ol; ambigu-ul;
• diferite: antia-erian, alca-ic, ba-obab, bacala-ureat; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, părâ-ul; bore-al, de-ictic, le-onin, le-ul; ci-anură, pompi-er, fani-on, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; polu-are, continu-ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an, hobby-uri.

    Se despart şi două vocale alăturate dintre care a doua face parte dintr-un diftong descendent: cre-ai, famili-ei, feme-ii, gre-oi.
    Regula este valabilă indiferent dacă a doua vocală formează singură o silabă sau împreună cu una sau mai multe consoane: şti-inţă, bănu-ind.
    Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură⁷⁶: contra|amiral, re|examina, anti|infecțios; bine|înțeles, co|opta.
    Combinațiile de două vocale care, în unele împrumuturi sau nume proprii scrise cu grafii străine, au valoarea unui singur sunet, ca în limba de origine, nu se despart: ee [i] (splee-nul), eu [ö] (cozeu-rul), ie [i] (lie-duri), ou [u] (cou-lomb).

Note:

76. ↑La cuvintele „formate"marcăm limitele prin | pentru a nu induce ideea falsă că aceste formaţii s-ar scrie în mod normal cu cratimă.

5.2.1.1. Litere-vocale

    La despărţirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere că:

• literele e, i, o, u, w şi y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât şi semivocale⁷⁵, despărţirea depinzând de valoarea lor;
  
  
  

      Vorbitorii nativi fac cu relativă uşurinţă aceste distincţii, mai ales în cazul cuvintelor vechi în limbă. în cazul neologismelor, însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunţă cu hiat sau cu diftong.

• literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice, fără a nota sunete, şi anume după c, g, ch şi gh, şi în aceste cazuri nu contează ca vocale: cea-ră [čară], cia-conă; gea-muri, giar-dia; chea-mă, chia-bur; ghea-ră, ghia-ur, nu ce-ară etc. (dar lice-an, ci-anură, ge-anticlinal, ge-ologie, chi-asm, ghi-oc etc);
• litera i la finală de cuvânt sau in interiorul unor compuse, când notează un i „şoptit", nu contează din punctul de vedere al despărţirii la capăt de rând: fiori, pomi, minţi, urşi, az-vârli ind. prez., mişti, lincşi, sfincşi; ori-când (dar înflo-ri, azvâr-li inf., perf. s. etc).

În principiu, în cazul literelor-vocale:

• două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart;
• când literele e, i, o, u, w sau y notează o semivocală, despărţirea se face înaintea lor.
• literele-vocale care notează diftongi şi triftongi nu se despart intre ele. 

Aceste reguli se pot detalia în cele ce urmează.

Note:

75. ↑Dintre acestea, semivocalele ĕ şi ŏ nu pot apărea decât înainte de vocală.

5.2.1. Despărţirea după pronunţare

    Regulile despărțirii în scris după pronunțare se referă la litere, dar privesc pronunțarea cuvintelor în tempo lent și au drept criterii valorile literelor în scrierea limbii române (v. Tab. 2) și poziția lor în diverse succesiuni.
    Despărțirea după pronunțare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise, „fonetice” (cel mult s-ar putea vorbi de „silabe ortografice”⁷⁴), și se face după reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puțin convenționale.
    Astfel, despărțirea în scris se întemeiază uneori pe decizii fără suport în fonetică, de exemplu în cazul succesiunilor scl, scr, str între vocale, la care este posibilă orice silabație fonetică, dar la care, pentru despărțirea în scris, s-a optat, convențional, pentru modelul C-CC. Uneori chiar, despărțirea în scris poate contraveni pronunțării — ca la despărțirea unor consoane duble din împrumuturi (ca-pric-cio-so [ka-pri-čo-zo]).
    În cele ce urmează vom face distincție, pe de o parte, între litere-vocale și litere-consoane — prin care înțelegem semnele grafice care notează, cu precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane — și, pe de altă parte, între vocale propriu-zise și semivocale — care sunt sunete cu un comportament diferit, notate cu ajutorul unor litere-vocale (și, în unele împrumuturi, chiar cu litere-consoane: w) —, precum și de situațiile în care anumite litere nu notează niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.

    Indicațiile din Dicționar privitoare la pronunțare și, respectiv, la despărțirea după pronunțare sunt complementare: de exemplu, indicarea despărțirii oferă, implicit, informații și asupra pronunțării în situațiile în care din poziția accentului nu rezultă dacă o literă trebuie interpretată ca vocală sau ca semivocala, iar în cazul succesiunii de litere iu după consoană, la finala cuvintelor, din indicarea pronunțării [ĭu] (accesoriu [riu pron. rĭu]) rezultă că despărțirea este acceso-riu, nu accesori-u.

Note:

74. ↑Flora șuteu, Elisabeta Șoșa, Îndreptar ortografic și morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., București, 1999, p. 280.

5.2. Despărţirea în interiorul cuvintelor

    Despărțirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parțial, de regulile despărțirii în silabe, precum și de la limbă la limbă.
    Limita dintre secvențe se marchează prin cratimă (v. și 1.2.4. Cratima), care se scrie numai după secvența de la sfârșitul primului rând.
    Sunt posibile două modalități de despărțire a cuvintelor la capăt de rând: pe baza pronunțării ⁶⁹ și pe baza structurii morfologice a cuvintelor — modalități pe care le vom numi în continuare despărțire după pronunțare și, respectiv, după structură.⁷⁰

    Pentru indicarea rostirii sacadate sau a metricii se folosește numai despărțirea după pronunțare: I-nabilule! (nu și despărțirea după structură: in-abilule).    

    !Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalități, este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă⁷¹.
    Excepție: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.

    Rezultatele la care conduc cele două modalități coincid în multe cazuri, dar în altele pot diferi.

!Normele actuale⁷² prevăd despărțirea după pronunțare.
Este acceptată și despărțirea după structură, însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM¹.

    La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:

• cuvintele monosilabice⁷³;
• secvențele inițiale și finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
  
  • o consoană + -i  „ șoptit" (nu: dușma-ni);
    

    În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.

  • o vocală (nu: fl-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaș; sublini-a, absorbți-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
    

        În acest caz despărțirea este neeconomică, deși este corectă din punctul de vedere al silabației (și de aceea în Dicționar se pun în evidență și asemenea silabe, nu în scopul despărțirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura silabică a cuvântului și a oferi indicii privind pronunțarea: sublini-a).

        Interdicțiile de mai sus privesc și grupurile ortografice scrise cu cratimă: nu: s-|a; i-|a, las-|o, mi-|a, zis-|a, i-|a.

    Dintre cele două modalități de despărțire a cuvintelor la sfârșit de rând:

• despărțirea după pronunțare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la componentele cuvintelor „formate”; ea este modalitatea unică de despărțire pentru toate cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
• despărțirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele componente ale unor cuvinte „formate” sau scrise cu cratimă ori cu cratimă și linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărțirea bazată pe pronunțare).
  

      Astfel, același cuvânt „format” poate fi supus, în funcție de secvența care încape la sfârșitul rândului și de opțiune, uneia sau celeilalte modalități de despărțire: după pronunțare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură (arterio-scleroză).

      Despărțirea după structură are caracter cult și, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoașterea formei și a sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești), a căror depărțire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialiști ai domeniului respectiv.

    Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite, regulile de despărțire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar multe împrumuturi și nume proprii scrise și citite după reguli ale altor limbi fac, în general, necesară consultarea Dicționarului.

Note:

69. ↑Despărțirea după pronunțare a fost numită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabația este o problemă lingvistică.
70. ↑Despărțirea după structură a fost numită și silabație morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabația (care privește fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.
71. ↑Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM¹, care era mai puțin restrictivă.
72. ↑Cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura științifică, București, 1997, s.v. silabație: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”. Despărțirea după pronunțare prezintă și avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărțirea după structură.
73. ↑Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicționar arată că acesta este monosilabic. Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat, ci formează un diftong (sau un triftong). (Absența accentului la cuvântul-titlu și notarea lui la indicațiile de pronunțare arată că litera vocală în cauză se pronunță altfel decât se scrie.)