5.2.1.1. Litere-vocale

    La despărţirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere că:

• literele e, i, o, u, w şi y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât şi semivocale⁷⁵, despărţirea depinzând de valoarea lor;
  
  
  

      Vorbitorii nativi fac cu relativă uşurinţă aceste distincţii, mai ales în cazul cuvintelor vechi în limbă. în cazul neologismelor, însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunţă cu hiat sau cu diftong.

• literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice, fără a nota sunete, şi anume după c, g, ch şi gh, şi în aceste cazuri nu contează ca vocale: cea-ră [čară], cia-conă; gea-muri, giar-dia; chea-mă, chia-bur; ghea-ră, ghia-ur, nu ce-ară etc. (dar lice-an, ci-anură, ge-anticlinal, ge-ologie, chi-asm, ghi-oc etc);
• litera i la finală de cuvânt sau in interiorul unor compuse, când notează un i „şoptit", nu contează din punctul de vedere al despărţirii la capăt de rând: fiori, pomi, minţi, urşi, az-vârli ind. prez., mişti, lincşi, sfincşi; ori-când (dar înflo-ri, azvâr-li inf., perf. s. etc).

În principiu, în cazul literelor-vocale:

• două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart;
• când literele e, i, o, u, w sau y notează o semivocală, despărţirea se face înaintea lor.
• literele-vocale care notează diftongi şi triftongi nu se despart intre ele. 

Aceste reguli se pot detalia în cele ce urmează.

Note:

75. ↑Dintre acestea, semivocalele ĕ şi ŏ nu pot apărea decât înainte de vocală.

5.2.1. Despărţirea după pronunţare

    Regulile despărțirii în scris după pronunțare se referă la litere, dar privesc pronunțarea cuvintelor în tempo lent și au drept criterii valorile literelor în scrierea limbii române (v. Tab. 2) și poziția lor în diverse succesiuni.
    Despărțirea după pronunțare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise, „fonetice” (cel mult s-ar putea vorbi de „silabe ortografice”⁷⁴), și se face după reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puțin convenționale.
    Astfel, despărțirea în scris se întemeiază uneori pe decizii fără suport în fonetică, de exemplu în cazul succesiunilor scl, scr, str între vocale, la care este posibilă orice silabație fonetică, dar la care, pentru despărțirea în scris, s-a optat, convențional, pentru modelul C-CC. Uneori chiar, despărțirea în scris poate contraveni pronunțării — ca la despărțirea unor consoane duble din împrumuturi (ca-pric-cio-so [ka-pri-čo-zo]).
    În cele ce urmează vom face distincție, pe de o parte, între litere-vocale și litere-consoane — prin care înțelegem semnele grafice care notează, cu precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane — și, pe de altă parte, între vocale propriu-zise și semivocale — care sunt sunete cu un comportament diferit, notate cu ajutorul unor litere-vocale (și, în unele împrumuturi, chiar cu litere-consoane: w) —, precum și de situațiile în care anumite litere nu notează niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.

    Indicațiile din Dicționar privitoare la pronunțare și, respectiv, la despărțirea după pronunțare sunt complementare: de exemplu, indicarea despărțirii oferă, implicit, informații și asupra pronunțării în situațiile în care din poziția accentului nu rezultă dacă o literă trebuie interpretată ca vocală sau ca semivocala, iar în cazul succesiunii de litere iu după consoană, la finala cuvintelor, din indicarea pronunțării [ĭu] (accesoriu [riu pron. rĭu]) rezultă că despărțirea este acceso-riu, nu accesori-u.

Note:

74. ↑Flora șuteu, Elisabeta Șoșa, Îndreptar ortografic și morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., București, 1999, p. 280.

5.2. Despărţirea în interiorul cuvintelor

    Despărțirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parțial, de regulile despărțirii în silabe, precum și de la limbă la limbă.
    Limita dintre secvențe se marchează prin cratimă (v. și 1.2.4. Cratima), care se scrie numai după secvența de la sfârșitul primului rând.
    Sunt posibile două modalități de despărțire a cuvintelor la capăt de rând: pe baza pronunțării ⁶⁹ și pe baza structurii morfologice a cuvintelor — modalități pe care le vom numi în continuare despărțire după pronunțare și, respectiv, după structură.⁷⁰

    Pentru indicarea rostirii sacadate sau a metricii se folosește numai despărțirea după pronunțare: I-nabilule! (nu și despărțirea după structură: in-abilule).    

    !Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalități, este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă⁷¹.
    Excepție: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.

    Rezultatele la care conduc cele două modalități coincid în multe cazuri, dar în altele pot diferi.

!Normele actuale⁷² prevăd despărțirea după pronunțare.
Este acceptată și despărțirea după structură, însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM¹.

    La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:

• cuvintele monosilabice⁷³;
• secvențele inițiale și finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
  
  • o consoană + -i  „ șoptit" (nu: dușma-ni);
    

    În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.

  • o vocală (nu: fl-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaș; sublini-a, absorbți-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
    

        În acest caz despărțirea este neeconomică, deși este corectă din punctul de vedere al silabației (și de aceea în Dicționar se pun în evidență și asemenea silabe, nu în scopul despărțirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura silabică a cuvântului și a oferi indicii privind pronunțarea: sublini-a).

        Interdicțiile de mai sus privesc și grupurile ortografice scrise cu cratimă: nu: s-|a; i-|a, las-|o, mi-|a, zis-|a, i-|a.

    Dintre cele două modalități de despărțire a cuvintelor la sfârșit de rând:

• despărțirea după pronunțare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la componentele cuvintelor „formate”; ea este modalitatea unică de despărțire pentru toate cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
• despărțirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele componente ale unor cuvinte „formate” sau scrise cu cratimă ori cu cratimă și linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărțirea bazată pe pronunțare).
  

      Astfel, același cuvânt „format” poate fi supus, în funcție de secvența care încape la sfârșitul rândului și de opțiune, uneia sau celeilalte modalități de despărțire: după pronunțare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură (arterio-scleroză).

      Despărțirea după structură are caracter cult și, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoașterea formei și a sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești), a căror depărțire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialiști ai domeniului respectiv.

    Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite, regulile de despărțire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar multe împrumuturi și nume proprii scrise și citite după reguli ale altor limbi fac, în general, necesară consultarea Dicționarului.

Note:

69. ↑Despărțirea după pronunțare a fost numită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabația este o problemă lingvistică.
70. ↑Despărțirea după structură a fost numită și silabație morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabația (care privește fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.
71. ↑Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM¹, care era mai puțin restrictivă.
72. ↑Cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura științifică, București, 1997, s.v. silabație: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”. Despărțirea după pronunțare prezintă și avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărțirea după structură.
73. ↑Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicționar arată că acesta este monosilabic. Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat, ci formează un diftong (sau un triftong). (Absența accentului la cuvântul-titlu și notarea lui la indicațiile de pronunțare arată că litera vocală în cauză se pronunță altfel decât se scrie.)

5.1. Despărţirea grupurilor de cuvinte şi a abrevierilor

Pentru păstrarea unităţii lor,

1. nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:
   
   
   • abrevierile — scrise „legat" (UNESCO)⁶⁸ sau despărţite prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V) (nu: a.-c, U-NESCO|UNES-CO; S | N C F R, S N | C F R, S N C | F R, S N C F | R; lt.-|maj., N-|V);
     
   • derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: R.A.T.B-ist (nu: R.A.T.B.-|ist, R.|A.T.B.-ist, R.A.|T.B.-ist, R.A.T.|B.-ist);
     
     

     Derivatele devenite cuvinte urmează regimul cuvintelor: ce-fe-rist.

   • !numele proprii de persoane: Popescu, Abd el-Kader (nu: Po-pescu/Popes-cu, Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der);
   • numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-a (nu: V-|lea, 5-|d);
     
2. se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul următor:
   
   
   • prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie: Ion Popescu, I. Popescu (nu Ion|Popescu, I.|Popescu);
   • notaţiile care includ abrevieri: 10 km, art. 3 (nu: 10|km, art.|3).
3. !se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman | S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc).

Note:

68. ↑Chiar când au dobândit comportamentul unor cuvinte: SIDA, nu SI-DA.

5. Despărţirea în silabe şi la capăt de rând

    Despărţirea în silabe a unor cuvinte are scopul de a pune în evidenţă structura lor silabică şi, în cazul poeziei, metrica bazată pe ea. Ea se face cu ajutorul cratimei şi se foloseşte în unele opere literare pentru a reproduce rostirea sacadată, cu o anumită valoare stilistică: Im-be-ci-lu-le!
    Ortografia este interesată însă mai ales de despărţirea la capăt de rând, care nu coincide totdeauna cu despărţirea în silabe a cuvintelor. Când la sfârşitul unui rând dintr-un text nu mai încape în întregime un cuvânt, un grup de cuvinte care formează o unitate sau o abreviere, elementele în această situaţie pot fi trecute integral pe rândul următor sau, în unele situaţii, pot fi despărţite de la un rând la altul. În cazul grupurilor de cuvinte, despărţirea se face cu ajutorul blancului, iar în cazul cuvintelor – cu ajutorul cratimei⁶⁶.
    Scopul principal al despărţirii la capăt de rând este de a face economie de spaţiu faţă de trecerea integrală pe rândul următor (şi, totodată, de a păstra o dispunere unitară a textului pe spaţiul rândurilor), de aceea despărţirea nu are rost dacă este neeconomică. Pe de altă parte, ea nu trebuie să ducă la dificultăţi de înţelegere şi să fie neelegantă.
    Sistemul de reguli pentru despărţirea la capăt de rând are un caracter mai mult sau mai puţin convenţional. Aceste reguli⁶⁷ privesc atât modul în care se face despărţirea la capăt de rând, cât şi situaţiile în care aceasta este interzisă sau nerecomandabilă.

Note:

66. ↑ În ce priveşte semnele de punctuaţie, spre deosebire de alte limbi, în română punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula şi două puncte nu se despart prin blanc de elementul care le precedă (dar sunt urmate de blanc, ca şi linia de dialog); parantezele şi ghilimele deschise se despart de elementul care le precedă, dar nu de cel care le urmează; parantezele şi ghilimelele închise nu se despart de elementele care le precedă; punctele de suspensie şi linia de pauză (în afară de cazul când este folosită ca semn ortografic) se despart prin blanc atât de elementul care le precedă, cât şi de cel care le urmează; cratima ca semn de punctuaţie se comportă la fel ca atunci când este semn ortografic (v. 5.2.3. Despărţirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice).
67. ↑ În exemplele care ilustrează regulile indicăm numai limita la care se referă regula respectivă, pentru a o pune în evidenţă, şi nu despărţirea integrală a cuvântului.

4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte65

    Grupurile relativ stabile (unele interpretate şi ca locuţiuni) se scriu în cuvinte separate (iar cu cratimă numai din motive fonetice, v. 1.2.4. Cratima). Este vorba de îmbinări în care elementele componente îşi păstrează sensul de bază, care corespunde realităţii denumite, cu structura:

1. adjectiv + substantiv: dublu ve/dublu vî, prim ajutor, prim amorez, triplu exemplar;
   
   

       Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă substantivele compuse cu o structură asemănătoare: *dublu-casetofon, *prim-balerin, primadonă, primăvară, prim-plan, triplu-sec.

2. adverb + adjectiv (în general provenit din participiu): bine crescut „dezvoltat bine" (aluat ~), bine cunoscut „ştiut bine" (caz ~ de toată lumea), bine înţeles „priceput bine", bine venit „sosit cu bine" (~ din război);
3. adverb + adverb: nici odată „nici odinioară" (Nu l-am crezut ~, nu-l cred nici acum);
4. adverb + articol: *nici un (Nu e un om prost şi nici un incult).
5. adverb + numeral: câte o dată (tempo lent) „câte o singură dată" (Mănâncă numai ~ pe zi), nici o dată „nici măcar o singură dată" (Nu numai că n-a citit lecţia de mai multe ori, dar n-a citit-o ~);
6. prepoziţie + adverb: de mult „de mult timp" (N-a mai venit ~);
7. prepoziţie + substantiv sau verb la supin: de mâncare, !de mâncat (a da de mîncare; De mâncat, aş mânca); după masa de prânz, !după prânz.
   
   

   Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat „mâncare", după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei".

8. substantiv + adjectiv sau adjectiv + substantiv: *apă minerală, bună creştere „dezvoltare bună" (O ~ a plantelor se realizează greu), *bună dimineaţa (formulă de salut), *bună stare „stare bună", comisar principal, director adjunct, director general;
9. substantiv + prepoziţie + substantiv: unt de cacao etc.
   
   

       Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (!bine-crescut „cuviincios", !bine-cunoscut „celebru", !bine-venit „oportun, agreat"; !apă-albă „cataractă", *bună-creştere „politeţe", !bună-dimineaţa „plantă", piatră-vânătă „sulfat de cupru"), fie într-un cuvânt: bineînţeles „desigur", !bunăstare „prosperitate", câteodată „uneori"; demult „odinioară" (S-a întâmplat ~), niciodată „nicicând", !niciun (adjectiv pronominal), untdelemn „ulei".

Note:

65. ↑ Pentru că nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, grupurile de cuvinte nu au fost incluse ca atare în Dicţionar decât în măsura în care era necesar să se pună în contrast cu ele scrierea unor compuse.

4.3. Scrierea locuţiunilor

1. Locuţiunile se scriu în general în cuvinte separate⁶⁴, nedeosebindu-se grafic de grupurile libere de cuvinte. Este vorba de locuţiuni:
   
   1. adjectivale: altfel de „diferit”, astfel de „asemenea”, de prim rang „de calitatea întâi”;
   2. adverbiale: !altă dată „în altă împrejurare”, !alte dăţi „în alte împrejurări”, !cu bună ştiinţă, *de bunăvoie „benevol”, de altfel „de altminteri”, *în jur „în preajmă”, *în jur de „aproximativ”;
   3. conjuncţionale: *chit că, dat fiind că (considerată şi îmbinare liberă), !odată ce, *până ce, *până să;
   4. interjecţionale: !Doamne fereşte;
   5. prepoziţionale: *de jur împrejurul, *în ciuda, *în jurul, *în locul, !odată cu;
      

          !În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.

   6. pronominale: !Domnia Lui, !Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, !Măria Ta;
   7. substantivale: aducere aminte „amintire”, alter ego „dublu”, !băgare de seamă „atenţie”;
   8. verbale: a aduce aminte „a aminti”, a avea de-a face, a băga de seamă „a observa”, a da năvală „a năvăli”;
      

          Scrierea în mai multe cuvinte distinge unele locuţiuni de cuvintele compuse cu o componenţă identică sau asemănătoare, scrise într-un cuvânt (altădată „odinioară”, fiindcă „deoarece”), sau de grupuri de cuvinte scrise diferit (de altfel „de alt soi”).
          Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice — totdeauna (de-a berbeleacul, !dintr-odată) sau accidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (*aşa şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (!de (pe) când Adam-Babadam).

2. Se scriu cu cratimă unele locuţiuni adverbiale rimate sau/şi ritmate: calea-valea, câine-câineşte, fuga-fuguţa, treacă-meargă, vrând-nevrând.
3. Se despart prin virgulă grupurile componente ale unor locuţiuni adverbiale cu structură simetrică, uneori rimate sau/şi ritmate: cu chiu, cu vai; de bine, de rău; de voie, de nevoie.
   
   

       Vezi şi 4.2.5. Numerale.

Note:

64. ↑ Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe locuţiuni — interpretate uneori şi ca grupuri de cuvinte — nu au fost incluse în DOOM¹, în DOOM² adăugâdu-se un număr restrâns.