Se foloseşte între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărţi elementele în cauză.
Astfel, cratima leagă:
- cuvinte pronunţate fără pauză;
- unele interjecţii identice, repetate accidental;
- anumite prefixe de baza derivatului;
- prefixele ne- şi re- şi prepoziţia de de baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala î-, atunci când se produce căderea acesteia;
- componentele compuselor cu un grad mediu de sudură, ale unor locuţiuni şi ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;
- articolul hotărât enclitic sau desinenţa de unele cuvinte greu flexionabile;
- formantul final al numeralelor ordinale şi fracţionare de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre.
- componentele ale unor abrevieri.
Ea desparte:
- silabele unui cuvânt pronunţat sacadat;
- segmentele unui cuvânt în cazul despărţirii acestuia la capăt de rând.
În toate cazurile cu excepţia ultimului, cratima se foloseşte indiferent de poziţia cuvântului pe rând, in timp ce in ultimul caz este condiţionată de poziţia segmentului de cuvânt la sfârşit de rând şi se suprimă dacă acel segment nu mai ocupă această poziţie.
Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.
Uneori, una şi aceeaşi cratimă poate cumula mai multe funcţii, de exemplu, pe lângă marcarea calităţii de compus, poate nota şi ataşarea unui element gramatical sau/şi producerea unor fenomene fonetice (la sfântu-aşteaptă, împuşcă-n-lună, ucigă-l-crucea).
Condiţiile în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază ţin de domeniul gramaticii, cele în care anumite compuse sau derivate prezintă un grad mai mare sau mai mic de sudură şi deci se scriu cu cratimă — de formarea cuvintelor, iar cele în care se produc anumite modificări fonetice — de domeniul foneticii, de aceea nu pot fi prezentate aici.
Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează. Astfel, cratima:
1. redă pronunţarea „legată" (însoţită, uneori, şi de anumite modificări fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu şi existenţă independentă, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală.
Ea poate marca pronunţarea fără pauză a două, trei sau, mai rar (mai ales în limba veche sau populară), patru ori chiar cinci cuvinte alăturate — cazuri în care se folosesc una (s-a dus, a luat-o), două (dându-le-o, pop. jelui-m-aş, înv. întreba-se-vor), trei (ducă-se-pe-pustii, înv. face-li-se-va) sau patru cratime: (un) lasă-mă-să-te-las.
Unul dintre aceste cuvinte poate fi lung, respectiv semantic „plin", iar celălalt sau celelalte — scurt(e)[38] (dându-ni-le, ducându-l, ducându-se) sau pot fi toate scurte (ţi-l dă) ori toate lungi (aducere-aminte, luare-aminte).
Cuvintele neaccentuate pot fi proclitice sau enclitice: l-a dat, respectiv dă-l.
In unele cazuri, pronunţarea fără pauză poate să nu conducă la alte modificări fonetice (ci numai morfologice sau de topică) ale cuvintelor implicate (pare-se faţă de se pare) sau poate duce la pronunţarea într-o singură silabă a unor cuvinte care, în alte situaţii, formează silabe diferite: am văzut-o iată de înv. o am văzut.
În altele, cratima poate semnala şi producerea unor modificări fonetice suplimentare ale cuvintelor în cauză, şi anume a sinerezei sau/şi a eliziunii.
Sinereza poate fi obligatorie (de-a dreptul [dĕa], le-a dat, [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam]) sau facultativă, redând rostirea în tempo rapid (de-abia [dĕabĭa] faţă de de abia [de abĭa] în tempo lent).
Şi eliziunea poate fi obligatorie (dintr-un, într-un, printr-un < dintru/întru/ printru + un; într-adevăr < întru + adevăr; m-a (văzut) < mă + a; v-a (văzut) < vă + a (văzut); s-a (zis) < se + a (zis)) sau facultativă (c-a văzut/că a văzut; cu un copil/c-un copil, după o oră/dup-o oră, fără a vorbi/făr-a vorbi; n-aveam/nu aveam; n-a văzut/nu a văzut; n-o să vadă/nu o să vadă; până acolo/pân-acolo; s-o vadă/să o vadă).
Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau, când este vorba de cuvinte compuse — cu cratimă sau „legat": într-una prep. + num., dar întruna adv.; l-a pr. + vb. aux., dar la prep.; ne-am pr. + vb. aux., dar neam s. n.; s-a pr. + vb. aux., dar sa pr., adj. pr.; v-a pr. + vb. aux., dar va vb. aux.
Când căderea unui sunet se produce în interiorul unui cuvânt scris cu cratimă, se recomandă folosirea numai a apostrofului (înşir'te, mărgărite, nu înşir'-te < înşiră-te).
2. redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- şi re- de la teme care încep cu îm-, în- şi, neliterar, a compuselor cu prepoziţia de de la acelaşi tip de teme, notând afereza lui î- la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi, a re-ncălzi faţă de rostirea în tempo lent neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi, a reîncălzi; de-mpărţit, de-nmulţit faţă de deîmpărţit, deînmulţit).
Această posibilitate este exploatată în poezie, din raţiuni prozodice: Ne-nţeles rămâne gândul/Ce-ţi străbate cânturile ... Eminescu.
3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-ni-cu-le!), numărul cratimelor fiind în funcţie de lungimea cuvântului.
4. serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru, poe-esc), pentru care v. 4.1.1. Prefixe şi derivate cu prefixe, 4.1.2. Sufixe şi derivate cu sufixe.
5. uneşte elementele unor cuvinte compuse: !mai-mult-ca-perfect, v. 4.2. Scrierea cuvintelor compuse.
La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru.
6. uneşte componentele unor locuţiuni: calea-valea, v. 4.3. Scrierea locuţiunilor.
7. uneşte componentele secvenţelor substantiv denumind grade de rudenie sau relaţii sociale + adjectiv posesiv (fără sau cu apocopă): mamă-ta/mă-ta, soră-ta/sor-ta, stăpână-sa, taică-su/ta-su.
8. leagă articolul hotărât enclitic sau desinenţa de cuvintele greu flexionabile, în cazul:
- numelor literelor şi sunetelor: x-ul, x-uri;
- substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre: 10-le „nota 10",
11-le „echipa de fotbal";
- împrumuturilor şi numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: acquis-ul; !bleu-ul; Bruxelles-ul; !dandy-ul, pi. art. !dandy-i (nu dandi, pl. art. dandii); show-ul, show-uri;
!Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile — chiar nedaptate sub alte aspecte — terminate in litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri.
- substantivelor provenite din abrevieri sau sigle: pH-ul, RATB-ul.
9. leagă formanţii -lea, -a la numeralele ordinale şi -ime la numerale fracţionare de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe): al Xl-lea, a 11-a, 16-imi;
10. marchează omiterea unei secvenţe din interiorul cuvântului in abrevierile discontinui: ad-ţie, d-ta, P-ţa pentru administraţie, dumneata, Piaţa.
11. se păstrează in abrevierile compuselor scrise cu cratimă (It.-maj., N-V, S-E pentru locotenent-major, nord-vest, sud-est).
12. poate lega unele interjecţii identice, repetate accidental (bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc, fiu-fiu, ha-ha-ha, hai-hai, ham-ham, hor-hor, la-la-la, pâş-pâş, pis-pis-pis, pui-pui, tranca-tranca, ţâr-ţăr).
Interjecţiile repetate se pot despărţi şi prin virgulă (hai, hai; ham, ham).
13. poate lega unele cuvinte care se repetă identic (doar-doar, foarte-foarte, încet-încet, mai-mai, poate-poate, prea-prea) sau cu unele modificări (încet-încetişor, singur-singur el)
Note
- ↑ Plasată aproximativ la jumătatea înălţimii rândului, are lungimea medie a unei litere. Numită şi linie/linioară/liniuţă de unire/despărţire, înv. trăsură de unire. Este mai scurtă decât linia de pauză şi de dialog. Este şi semn de punctuaţie.
- ↑ În lingvistică, cratima serveşte la notarea convenţională a unor elemente lipsite de independenţă, marcând, prin locul pe care îl ocupă, poziţia acestora (iniţială, medială sau finală) în cuvânt (litera sau vocala î-, prefixul contra-; infixul -n-; articolul -ul, desinenţa -uri, formantul -lea, sufixul -ist; rădăcina floar- ) sau la punerea în evidenţă a silabelor (vocale în hiat: a-er); este utilizată şi în analiza metrică (Ne-n-ţe-les ră-mă-ne gân-dul...).
- ↑ Element(e) gramatical(e) monosilabic(e), neaccentuat(e) în frază.
