5.2. Despărţirea în interiorul cuvintelor

    Despărțirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parțial, de regulile despărțirii în silabe, precum și de la limbă la limbă.
    Limita dintre secvențe se marchează prin cratimă (v. și 1.2.4. Cratima), care se scrie numai după secvența de la sfârșitul primului rând.
    Sunt posibile două modalități de despărțire a cuvintelor la capăt de rând: pe baza pronunțării ⁶⁹ și pe baza structurii morfologice a cuvintelor — modalități pe care le vom numi în continuare despărțire după pronunțare și, respectiv, după structură.⁷⁰

    Pentru indicarea rostirii sacadate sau a metricii se folosește numai despărțirea după pronunțare: I-nabilule! (nu și despărțirea după structură: in-abilule).    

    !Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalități, este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă⁷¹.
    Excepție: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.

    Rezultatele la care conduc cele două modalități coincid în multe cazuri, dar în altele pot diferi.

!Normele actuale⁷² prevăd despărțirea după pronunțare.
Este acceptată și despărțirea după structură, însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM¹.

    La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:

• cuvintele monosilabice⁷³;
• secvențele inițiale și finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
  
  • o consoană + -i  „ șoptit" (nu: dușma-ni);
    

    În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.

  • o vocală (nu: fl-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaș; sublini-a, absorbți-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
    

        În acest caz despărțirea este neeconomică, deși este corectă din punctul de vedere al silabației (și de aceea în Dicționar se pun în evidență și asemenea silabe, nu în scopul despărțirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura silabică a cuvântului și a oferi indicii privind pronunțarea: sublini-a).

        Interdicțiile de mai sus privesc și grupurile ortografice scrise cu cratimă: nu: s-|a; i-|a, las-|o, mi-|a, zis-|a, i-|a.

    Dintre cele două modalități de despărțire a cuvintelor la sfârșit de rând:

• despărțirea după pronunțare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la componentele cuvintelor „formate”; ea este modalitatea unică de despărțire pentru toate cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
• despărțirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele componente ale unor cuvinte „formate” sau scrise cu cratimă ori cu cratimă și linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărțirea bazată pe pronunțare).
  

      Astfel, același cuvânt „format” poate fi supus, în funcție de secvența care încape la sfârșitul rândului și de opțiune, uneia sau celeilalte modalități de despărțire: după pronunțare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură (arterio-scleroză).

      Despărțirea după structură are caracter cult și, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoașterea formei și a sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești), a căror depărțire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialiști ai domeniului respectiv.

    Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite, regulile de despărțire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar multe împrumuturi și nume proprii scrise și citite după reguli ale altor limbi fac, în general, necesară consultarea Dicționarului.

Note:

69. ↑Despărțirea după pronunțare a fost numită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabația este o problemă lingvistică.
70. ↑Despărțirea după structură a fost numită și silabație morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabația (care privește fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.
71. ↑Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM¹, care era mai puțin restrictivă.
72. ↑Cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura științifică, București, 1997, s.v. silabație: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”. Despărțirea după pronunțare prezintă și avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărțirea după structură.
73. ↑Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicționar arată că acesta este monosilabic. Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat, ci formează un diftong (sau un triftong). (Absența accentului la cuvântul-titlu și notarea lui la indicațiile de pronunțare arată că litera vocală în cauză se pronunță altfel decât se scrie.)