1. în limba română, accentul este
liber. De aceea, el poate distinge cuvinte (
companie „unitate militară" —
companie „tovărăşie; societate";
mozaic s. -
mozaic adj.) sau forme gramaticale (indicativ prezent persoana a IlI-a
cântă - perfect simplu persoana a IlI-a singular
cântă).
2. -
a final este
- accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -ea (cafea, musaca) şi în unele adjective împrumutate: grena, lila;
- neaccentuat când este articol hotărât (casa, musacaua) şi în unele împrumuturi (tibia, widia), la care forma nearticulată şi cea articulată se confundă (unele şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie);
-i şi
-u final sunt
accentuaţi în unele împrumuturi: substantive (
colibri,
taxi;
atu) şi adjective:
kaki.
-
o final este:
- neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
- accentuat în substantive şi adjective mai recente: antihalo, halo; bordo, indigo, maro.
3. Sufixele
monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-
al, -
an, -
ar, -
aş, -
âş, -
el, -
esc, -
et, -
giu, -
ior, -
ism, -
ist, -
iş, -
iu, -
lâc, -
oi, -
os, -
şag, -
şor,
-șug, -
tor, -
ui), dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate (-
bil47, -
nic).
4. Substantivele provenite din
infinitive lungi ale verbelor în
-ea trebuie accentuate pe sufix:
prevedere.
5. În funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum
adică,
aripă,
avarie48,
caracter,
călugăriţă,
doctoriţă,
duminică,
fenomen,
ianuarie,
lozincă,
miros,
regizor,
sever,
şervet,
unic.
La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar in ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1:
!acatist/
acatist,
anost/
anost,
!antic/
antic,
!gingaş/
gingaş,
!hatman/
hatman,
intim/
intim,
!jilav/
jilav,
!penurie/
penurie,
profesor/
profesor,
!trafic/
trafic.
Unele accentuări respinse de normă sunt
inculte (
butelie), în timp ce altele sunt
tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (
caracter,
fenomen), ori accentuări mai vechi (
călugăriţă,
doctoriţă) şi/sau regionale (
bolnav,
duşman).
În poezie se admite şi folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale.
Se recomandă o singură accentuare la
forme verbale ca:
- indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi a Il-a plural şi imperativ persoana a Il-a plural — accentuate pe sufixul -e la conjugarea a Il-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea a IlI-a (tipul bateţi);
- formele verbului a fi !suntem, !sunteţi.
6. Accentul rămâne în cea mai mare parte
stabil în cursul
flexiunii la marea majoritate a
numelor.
El este însă
mobil la:
- substantivele noră, g.-d. sg.; pl. nurori; soră, surori;
- la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) şi la plural (radiouri, zerouri).
La împrumuturile mai recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul.
În
flexiunea verbală, accentul este
mobil (căzând pe temă sau pe desinenţă) chiar la acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular
adusei, I plural
aduserăm.
7. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul
principal (forte), mai puternic, şi un accent
secundar, mai slab:
aerodinamic,
anteroposterior,
meglenoromân.
8. Unele nume româneşti de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea şi structura lor:
Vasiliu, dar
Rotariu.
9. Trebuie
evitată tendinţa deplasării accentului spre
începutul cuvântului.
Note:
- ↑ În Îndeptar 5, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul.
- ↑ Variantă care s-a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.