În limba literară, apostroful[32]:
- marchează, mai ales în stilul publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absenţa accidentală a primei sau a primelor două cifre: '918, '89;
în construcţiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.
- se regăseşte în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcţii decât în română), cum sunt:
* substantive comune neadaptate (five o'clock);
* nume proprii străine de persoană (D'Annunzio, D'Artagnan, O'Neill);
* nume de firme străine conţinând „genitivul saxon" (Mc Donald's) — care s-a extins, în mod abuziv sau glumeţ, şi la unele nume româneşti de firme.
Apostroful nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor româneşti, ci notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficienţe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale cuvintelor (săru' mâna pentru sărut mâna).
De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic — în proză şi în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permiţând eliminarea unei silabe (O, vin', al nopţii mele domn, /De ce nu vii tu, vină ... Eminescu).
El notează căderea accidentală:
- a unui sunet:
* consoană (al'fel, cân'va, da', dom', pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
* vocală (altădaf, făr' de, lu' (Mihai), numa', pân' la, tocma', vin' pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau
- a mai multor sunete sau silabe (dom'le, 'neaţa pentru domnule, (bună) dimineaţa).
în ceea ce priveşte poziţia, el poate apărea:
- la începutul unor cuvinte ('nainte pentru înainte);
- în interiorul unor cuvinte (dom'le pentru domnule) şi mai ales
- la sfârşitul unor cuvinte (domnu', scoal' pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziţiei (las' pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las' că-i arăt eu, poa' să, tre' să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).
În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînţeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârşit de cuvânt este, firesc, urmat de blanc — inclusiv în cuvinte compuse sau locuţiuni care se scriu în cuvinte separate (făr' de, pân' să pentru fără de, până să).
Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obişnuit cu cratimă, se foloseşte numai apostroful (care înlocuieşte şi cratima): înşir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înşiră-te, mama-mare, soră-ta.
În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând şi limita dintre silabe (Sal'tare, taică pentru Salutare ...).
Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt şi urmează un cuvânt care începe cu o vocală se foloseşte cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înşir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înşiră + o, lasă + o, până acasă.
Când locul despărţirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărţire trebuie evitată.
Note
