2.4.1. Accentul tonic

1. în limba română, accentul este liber. De aceea, el poate distinge cuvinte (companie „unitate militară" — companie „tovărăşie; societate"; mozaic s. - mozaic adj.) sau forme gramaticale (indicativ prezent persoana a IlI-a cântă - perfect simplu persoana a IlI-a singular cântă).

2. -a final este

• accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -ea (cafea, musaca) şi în unele adjective împrumutate: grena, lila;
• neaccentuat când este articol hotărât (casa, musacaua) şi în unele împrumuturi (tibia, widia), la care forma nearticulată şi cea articulată se confundă (unele şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie);

-i şi -u final sunt accentuaţi în unele împrumuturi: substantive (colibri, taxi; atu) şi adjective: kaki.

-o final este:

• neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;
• accentuat în substantive şi adjective mai recente: antihalo, halo; bordo, indigo, maro.

3. Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-al, -an, -ar, -aş, -âş, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -iş, -iu, -lâc, -oi, -os, -şag, -şor, -șug, - tor, -ui), dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate (-bil⁴⁷, -nic).

4. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere.

5. În funcţie de uzul literar actual, normele actuale recomandă o singură accentuare la cuvinte precum adică, aripă, avarie⁴⁸, caracter, călugăriţă, doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă, miros, regizor, sever, şervet, unic.
    La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar in ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1: !acatist/acatist, anost/anost, !antic/antic, !gingaş/gingaş, !hatman/hatman, intim/intim, !jilav/jilav, !penurie/penurie, profesor/profesor, !trafic/trafic.
    Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugăriţă, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav, duşman).

În poezie se admite şi folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale.

    Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca:

• indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi a Il-a plural şi imperativ persoana a Il-a plural — accentuate pe sufixul -e la conjugarea a Il-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea a IlI-a (tipul bateţi);
• formele verbului a fi !suntem, !sunteţi.

6. Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la marea majoritate a numelor.
    El este însă mobil la:

• substantivele noră, g.-d. sg.; pl. nurori; soră, surori;
• la substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată hotărât (radioul, zeroul) şi la plural (radiouri, zerouri).

La împrumuturile mai recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul.

    În flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinenţă) chiar la acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular adusei, I plural aduserăm.

7. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, şi un accent secundar, mai slab: aerodinamic, anteroposterior, meglenoromân.

8. Unele nume româneşti de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea şi structura lor: Vasiliu, dar Rotariu.

9. Trebuie evitată tendinţa deplasării accentului spre începutul cuvântului.

Note:

47. ↑ În Îndeptar 5, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul.
    
    
48. ↑ Variantă care s-a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.