- poziţia elementului în text (în interiorul sau la începutul unei comunicări) şi punctuaţia acestuia;
- natura elementului (substantive comune sau proprii, celelalte părţi de vorbire, abrevieri, simboluri) — indiferent de poziţia în text, litera mică sau mare fiind o marcă a caraterului de nume comun, respectiv propriu, mai ales în cazul cuvintelor care pot fi folosite cu ambele valori;
- marcarea anumitor valori sau obţinerea unor efecte stilistice (importanţa, politeţea sau, dimpotrivă, desconsiderarea);
- natura textului (obişnuit sau oficial; laic sau religios; poezie; corespondenţă; etichete, plăcuţe indicatoare, afişe, capete de tabel etc).
Există cuvinte sau poziţii în care se foloseşte totdeauna litera mică, respectiv mare. Probleme pun mai ales situaţiile în care unul şi acelaşi (tip de) cuvânt se scrie fie cu literă mică, fie cu literă mare: mai ales în unele cazuri de treceri între nume comune şi nume proprii — care se produc în ambele sensuri, grafia depinzând de modul în care sunt tratate cuvintele în contextul respectiv —, distincţia nu este totdeauna uşor de făcut. Regulile privesc în special situaţiile in care pot exista ezitări; de aceea, ele sunt prezentate contrastiv, mai ales in funcţie de condiţiile folosirii cuvintelor în propoziţii şi de distincţia substantiv comun — substantiv propriu, care nu este totdeauna uşor de făcut.
Scrierea cu literă mică sau mare a numelor unităţilor de măsură (kilogram, weber) şi a simbolurilor lor (kg, Wb), precum şi a simbolurilor altor termeni de specialitate (B pentru bor) nu face obiectul reglementărilor propriu-zis ortografice, ci al celor din domeniile respective, care trebuie respectate.
Regulile de scriere cu literă mică sau mare diferă de la limbă la limbă, iar în scrierea limbii române, ele au variat în timp.
Note:
- ↑
Pentru alte denumiri v. 1.1.1. Alfabetul limbii române.
